Ne e frica sa nu pice bursa, sa nu ne vina un subiect greu la examenul de titularizare, sa nu ne amendeze, sa nu ne insele sotia, sa nu ni se micsoreze salariul…

Avem sute de frici pe care le rulam an de an, sarind de pe o bordura pe alta. Uitam sa mai calcam prin baltile Vietii, asa cum faceam fara teama in copilarie, suntem deja maturi si nu e mai e cazul sa ne murdarim.

Sunt toate insa frici-mici, in comparatie cu cea mai mare frica a oamenilor moderni: frica de ei insisi.

“Stiu ca am probleme, stiu ca sunt lucruri pe care le port cu mine din copilarie, ca un soi de balast moral, stiu ca ar trebui sa ma schimb, dar mi-e frica sa ma uit la mine”.

“Nu am curaj sa deschid “fisiere” din trecut, mi-e frica de ce o sa gasesc acolo, o sa vina si vremea aia, dar nu acum”.

Obositi de prea multa grija cu care ne traim viata, orbiti de nelinisti si temeri mici, ii dam inainte cu ignorarea propriului eu.

Trec anii peste noi si ne simtim (pentru aia care inca mai au simtire, nu pentru functionarii vietii) tot mai ciudat: un gust amar in gura, ca si cum traim netraind.

E pentru ca in camarile secrete ale creierului, stau scheleti infricosatori sau demoni de plus ce ne bantuie inconstient sau putin constient existenta. In loc sa ii eliberam, strangem altii, mai noi, mai “contemporani”, ii inchidem in noi inchisori cu lacate de ura, bautura, droguri sau ignoranta.

Putini au norocul sa inceapa sa priveasca spre ei insisi.

Si mai putini au sansa de a pleca inapoi in trecut, sa deschida camarile, sa priveasca in gavane scheletii.

E atat de greu, atat de dureros, dar atat de util!

O sa intelegi, daca te intorci in timp, de ce ti-ai luat un sot violent si, mai ales, de ce ai stat cu el. O sa intelegi, daca te duci la sertarul cu amintirile-tabu, de ce nu dormi bine noaptea de ani de zile, o sa intelegi chiar si la 40 de ani ca de aia, ca tatal tau te-a abuzat la 3 ani, dar ca ai dat prea putina importanta acestui lucru, crezand ca a fost doar un vis. Amintirile se estompeaza, dar nu pleaca niciodata din noi. Suntem stick-uri de memorie ambulante: purtam in noi demonii generatiilor anterioare si demonii noii noastre vieti.

O sa pricepi imediat, cand intri in caruselul trecutului (si apoi o sa te intrebi cum dracu’ nu ti-ai dat seama pana acum) de ce mama ta te-a facut sa te simti mereu vinovat pentru cate ceva: ba pentru ca nu o suni seara la 8, ba pentru ca nu ai trecut zilnic pe la ea, ba fiindca nu simti 24 din 24 ca ea e singura. O sa afli ca esti prizonierul ei de razboi, inlocuitorul barbatului ce a plecat de acasa, tatal tau. Daca ai puterea sa te eliberezi de ea, vei simti ca traiesti o viata noua. Putini insa pot sa scape de parintii-vampir, doar moartea fizica a acestora ii elibereaza. De multe ori, e prea tarziu. Iar copiii ce au trait asemenea drame, de-acum maturi si la casa lor, nu mai observa ca deja s-au vampirizat si ei, ca urmeaza acelasi sablon cu ai lor prunci.

Sunt multe asemenea exemple.

Si o singura cale spre regasire: sa nu te mai opui propriului eu.

Nu exista o cale verificata pentru a reusi cat mai bine acest lucru. Nu exista un timp sigur de convalescenta.

Exista doua arme: introspectia si curajul de a incepe.

Si un dusman de calibru: chiar tu.

Esti greu de invins, dar trebuie sa o faci. Indiferent de varsta, in ciuda tuturor motivelor.

Daca esti la inceputul vietii, trebuie sa o faci. Ca sa traiesti cum trebuie ce mai ai de trait; Paradisul din biblii e o promisiune, Viata e singurul paradis de care stim. E pacat sa nu te bucuri de el, e pacat sa treci prin viata apasat si nefericit.

Iar daca esti la capatul drumului, tot trebuie sa o faci. O sa te doara, o sa te enerveze ca n-ai facut-o mai demult. Nu te opri, chiar daca pleci cu dureri din viata, macar te-ai inteles.

Pe Rila a gasit-o Cristina pe strada, costeliva si clapauga, dar cu niste ochi mari si calzi ca mamaliga.

Am dus-o la “service”, am ingrasat-o si reparat-o. I-am gasit greu o familie, fiindca nu am vrut sa o dau chiar oricui.

Puterea blogului meu s-a mai verificat inca o data, cel putin pe partea asta )) . Si, daca tot sunt la capitolul unor schimbari mai mari din viata mea, o sa ma implic si mai mult in gasirea de familii pentru cainii fara adapost.

Un caine e un medicament extraordinar pentru suflet, am inteles tarziu asta. Cand insa am simtit pe pielea mea cat de mult ma ajuta un urecheat, n-am mai renuntat la ei.

Am avut multe esescuri la viata mea. Si multe reusite. Dintre toate reusitele insa, cea de ieri m-a umplut foarte tare de bucurie, si n-am de gand sa ma opresc.

Rila e acum in bratele Claudiei, o fata superba, si ale parintilor ei, pe care i-a cucerit deja cu ochii ei mari cat mamaliga.

Sa ai o viata buna, Rila!

Despre mamele-vampir am scris mai demult. Dar am ramas cu o datorie, sa va vorbesc despre tatii-proxeneti.

Vorbeam aseara cu un tip de 40 de ani, care imi spunea foarte serios ca se gandeste sa ii faca fiicei sale in varsta de 11 ani un blog. Mai ales ca pustoaica, la varsta asta mica, are telefon mobil cu internet si cont de facebook. L-am intrebat daca crede ca e normal sa accepte o asemenea expunere pentru fiica sa… de fapt nu, nu, l-am intrebat altceva: cum s-ar simti mai apoi stiind ca poate un pedofil se masturbeaza cu poza fiicei lui pe monitor?

In prima faza, l-am vazut oripilat de imagine, apoi strafulgerat de posibilitatea ideii. “Asa e, nu m-am gandit in felul asta!”.

Iar genul asta de tata-proxenet are o gramada de duplicate in viata reala. Mergeti in orice clasa de scoala primara cu fite si veti vedea mucosi si mucoase butonand cu o maturitate savanta iphoane si samsunguri, dandu-si share si like si tag, schimband id-uri de messenger.

Stiu cel putin trei cazuri de invatatoare care, la sedintele cu parintii, ii roaga pe acestia sa nu le cumpere smartphone-uri copiilor, ci telefoane simple, daca tot vor sa stie pe unde le umbla odraslele. A doua zi, parca cu ura, copiii vin la scoala nu cu iphone-uri, ci cu ipad-uri. Ca sa le dea cu tifla celorlalti colegi!

Cat de tampit poti sa fii sa iti arunci copilul intr-un asemenea joc social, de la o varsta atat de frageda?! Cat de proxenet mintal trebuie sa fii sa accepti tu, tutorele copiilor, sa ii arunci in mocirla internetului, expunandu-i ca pe niste bucati de carne inocente, numai bune de pescuit de catre psihopati?!

Am mai auzit o teorie misto, de la un alt cretin de parinte, ca internetul emancipeaza. E adevarat, il poate emancipa pe un copil atat in tehnici de bondage si sex anal cu animale, cat si in tehnici utile de sinucidere sau de construit bombe.

Nu mai putem castiga lupta cu invazia internetului. Nici nu cred ca trebuie sa mai crestem copiii in dulcele stil clasic, dar, cat se mai poate, inca mai cred ca trebuie sa le bagam copiilor nostri pe gat cate o poveste cu Nastratin Hogea, cate un Cantec pentru prienteni a lui Compact, cate o gluma cu Dem Radulescu. Generatia asta de parinti, crescuta cu foarte multe reguli si rigori, crede ca e mai desteapta lasandu-i pe copii sa creasca in cat mai multa libertate. E, insa, un proces periculos, caci impingand mingea in apa si eliberand-o, ea sare in sus si e posibil sa n-o mai prinzi!

via zoso.

Nu stiu cati au fost atenti la stirea ca profesorul Vasile Puscas a fost cooptat recent in board-ul de conducere al Bancii Transilvania, fiind numit membru in Consiliul de Administratie.

Este un gest istoric in lumea finantelor, mai ales a bancilor, extrem de reticente in a primi in sanul lor “nefinantisti”.
Banca Transilvania dovedeste nu numai curaj, nu numai inspiratie prin inlocuirea lui Robert Rekkers cu Vasile Puscas, ci spirit practic, caci oricat de boema ar parea aceasta incartiruire a unui reputat universitar, ea aduce cu sine pe viitor castiguri incredibile pentru banca. Si nu din cele financiare, in mod neaparat, ci reputationale, adevaratul activ al unei banci.

 
Vasile Puscas are un C.V. impresionant, este un om de o eruditie rara si un personaj straniu pentru vremurile pe care le traim, un om fara orgolii marunte, un om nepatimas.

 
In Europa decidentilor, Puscas are oricand zeci de usi larg deschise, este primit cu mult respect si pretuire de oameni influenti, iar asta nu poate decat sa ajute banca in viitor.

Vorbeam recent cu fratele meu despre cat de mult ne-a marcat cliseul din titlu, cat de mult ne-a influentat drumul spre maturitate. In rau.

“Nu mai fa nazuri, ce-ti trebuie minge de baschet sau adidasi, altii nu au ce manca!”, va suna cunoscut?

Mie, da.

Genul asta de abordare din partea parintilor era o constanta in timpul copilariei si adolescentei celor de varsta mea.

Cum ar veni, chiar daca tanjeam la o pereche de adidasi, trebuia sa ne multumim cu “tenesii”, fiindca altii o duceau si mai rau, n-aveau ce manca.

Chiar daca nu aveau parintii bani sa ne cumpere capsuni fix in momentul in care apareau pe piata (deh, eram copii, atunci vroiam!), trebuia sa ne multumim cu supa de cartofi, fiindca altii, ne ziceau parintii, erau si mai amarati, n-aveau nici ciorba aia.

Auzeam si in cartierul nostru cum alte mame isi consolau copiii: “Lasa, mama, taica-tu se imbata zilnic, dar macar nu ne bate, cum face a lui Stegaru”.

Meteahna asta avea darul sa ne linisteasca pentru moment, oricum nu aveam ce face, parintii nu isi permiteau mai mult, dar era un sambure de matraguna sadit inconstient si care avea sa ne otraveasca mai tarziu.

Un copil care creste cu ideea ca ceea ce are este suficient, ba inca ajunge sa creada ca ceea ce are este o sansa imensa, ajunge sa isi piarda orice dorinta de evolutie, isi reduce respectul de sine, se plafoneaza moral si social.

Un copil care creste cu tampenia asta in cap si ajunge sa isi considere viata mereu in functie de acest principiu va fi extrem de nefericit.

Instinctul ii spune ca trebuie sa isi doreasca mai mult de la jobul sau, dar cliseul il readuce la matca: altii n-au nici macar job.

Instinctul ii spune femeii tinere ca n-ar trebui sa se marite cu Flaviu, care are, intr-adevar, casa si parinti avuti, dar care o mai plezneste cand se imbata. Si ce daca se mai imbata si ii rade cate una?, isi spune ea, asa cum au invatat-o parintii, altele au soti blegi si fac foamea prin garsoniere!

M-am luptat ani de zile cu mine ca sa ies din chingile acestui cliseu. Prea putin mai conta ca parintii mei gresisera cu mine, fara sa vrea, conta mai mult ca imi era greu sa privesc altfel viata. Imi era greu sa nu ma mai compar cu ratarea altora, sa nu ma mai multumesc cu propria stare de multumire otravita.

Foarte greu am reusit sa scot din strafundurile mele sertarele cu podoabele Ambitiei: ambitia de a dori mai mult, ambitia de a lupta, ambitia de a risca, ambitia de a nu te lasa coplesit de starea de non-combat a celorlalti, ambitia de a nu uita ca propria ta persoana conteaza cel mai mult.

Cand am inceput sa fac si sa gandesc altceva decat facusem si gandisem inainte, am vazut viata cu alti ochi, iar viata s-a uitat mai atenta la mine.

De aceea, va zic: aveti grija cum va cresteti copiii. Din prea multa dragoste, ii puteti distruge.

Sincer, nu credeam ca il mai poate convinge cineva pe Ioan Rus sa se implice intr-un asemenea demers.

Pe de alta parte, era foarte clar ca Florin Georgescu si Ioan Rus trebuiau adusi de Ponta in guvern – sunt pilonii acestui cabinet si plasele de protectie ale noului premier.

Am fost socat de numirea lui Andrei Marga la Externe, nu mi se pare deloc o miscare proasta, doar ca am cazut din nou in capcana imaginii deja create de presa si opinia publica (Marga-profesorul, Marga-reformatorul Educatiei), incat am uitat ca acest om are un potential imens pe partea asta.

Revenind la Rus, intuiesc o dorinta de munca enorma a clujeanului care sta “pe tusa” de foarte multi ani.

Chiar si in 6 luni, Rus poate reporni motoarele reformei intr-un Minister de Interne extrem de reticent la schimbare, dar foarte prafuit.

Multi sefi de inspectorate vor fi schimbati, multi angajati din Minister au transpirat deja la vestea ca Rus se intoarce.

Rus este un tip aspru, numele sau inspira respect si teama deopotriva, este evident ca sefuletii din MAI, ca or fi generali sau functionari, n-o sa-i poata vinde gogosele lui Rus, cum ii vindeau lui Igas.

Sunt foarte curios ce o sa se intample cu acest guvern.

Nu zic, primul pas e bine facut de catre Ponta: simplul fapt ca Mazare si Dragnea nu au reusit sa “prinda” nimic in nada smenurilor lor, imi da speranta ca, dupa 6 luni, daca guvernarea asta va fi ok, celor doi le va fi si mai greu sa obtina ceva.

Pana una alta, sa asteptam validarea Guvernului. Doar atunci putem vorbi cu adevarat de viitor.

PS: Nu m-am putut abtine sa nu ma gandesc in aceste zile la Alin Tise, seful Consiliului Judetean Cluj, care s-a luat acum cateva saptamani in clanta cu Rus, facandu-l “mojic” si “nemernic”. Mereu am spus ca Alin Tise are iesiri publice in momente foarte neinspirate. Si am avut dreptate. Ioan Rus este un tip care nu uita.

PS2: O coincidenta foarte interesanta este ca, anterior oficializarii pe post a lui Rus, a avut loc o alta numire foarte importanta in MAI: un clujean, Gelu Oltean, a fost numit sef peste intreaga Directie Generala de Informatii si Protectie Interna (DGIPI), institutie la care presa mereu alatureaza “traducerea”: DGIPI e fosta “doi s’un sfert”.

Oltean este un om cu experienta in munca de informatii, un ofiter care a urcat profesional in mandatul chestorului Virgil Ardelean, zis si “Vulpea”. Noua numire capata alte valente in contextul actual. Caci DGIPi este o structura de informatii pe cat de controversata, pe atat de valoroasa. De vazut cum vor colabora cei doi clujeni.

Caci asa se vehiculeaza in mediile politice si in presa.

Revenirea la Cluj este vazuta ca o retragere rusinoasa, ca o abdicare ce-trebuia-demult-semnata a fostului premier.

Dar sa castigi la Cluj nu e o infrangere. Ci un nou inceput.

Pana sa vorbeasca Cristian Preda despre schimbul de generatii si despre curatenia din PD-L, ar trebui sa castige si el macar o primarie de comuna. Preda a ajuns europarlamentar pe 8 mii de euro salariu (plus inca vreo 14 mii de euro pe luna deconturi), nu pe legitimitate, ci fiindca pentru el s-au tras sfori sa ajunga pe un loc eligibil pe lista sinecurabililor din partid. Sa candidezi la europarlamentare si sa fii ales e o dovada de pseudolegitimitate, rata de participare e ultramica.

Pana sa vorbeasca Pinalti despre demisia lui Boc, ar trebui sa isi vada mai intai de coada, caci DNA-ul abia asteapta sa il calce.

Oricat ar carcoti pedelistii “grei” din partid care cred ca Boc e papagal, ochelarist, sluga, terminat, sa tina minte ziua reintoarcerii sale la Cluj. Si sa ii tina pumnii sa castige. Caci altfel nu o sa mai ramana piatra pe piatra din fitele lor. Drumul pana la sub 5 la suta se poate face intr-o singura zi.

Sa dea acatiste ca Emil Boc s-a sacrificat inca o data pentru ei.

Nu cred ca Emil Boc e terminat. Din contra, daca va castiga, va fi seful celui mai important oras din Romania, dupa Bucuresti. Iar in urmatorii 4 ani, o sa vedeti de ce, asta va conta mai mult decat vorbele unei Elene Udrea, unui Pinalti, unui Cristian Preda.