asa canta ea dimineata, miscandu-si sfarcurile umflate

ba in baie, ba in bucatarie,

sa vada de ce nu e inca gata cafeaua.
yo no sooooy perfecta!

si trece nepasatoare pe langa mine
lasand in urma dare de somn si vanilie.

eu cred ca-i perfecta, poza perfecta a unei femei ce tine in mana o cana si priveste pierduta pe geam.

spre ce?

ma caut printre rafturi cu portelanuri reci,
dar nu mai sunt acolo, iar ea incet sopteste
stergand cu lac de unghii amprenta ce luceste:
bine ai venit. acum, te rog sa pleci.

ma caut printre perne, in camerele reci,
sa vad de nu m-a ratacit ca pe o telecomanda
o vad ca-si canta trist aceeasi banda:
bine ai venit. dar… chiar te rog sa pleci.

nu-i nici parfumul acru cu miros de melci,
s-au scurs si visele lasate in chiuveta.
degeaba ma mai cauti in poseta…
n-am mai venit. inchide, daca pleci.

despica-mi pieptul, tristete ruginita,

si fa-ma sa nu mai simt unde-i nordul!

inchide-ma la loc cu copci de lumina

si unge-mi pielea cu lacrimi din cele bune, mari si carnoase.

desfa-mi  samanta si scoate visul fatarnic

din coaja cantului meu de sarut.

rontai-o si simte-i aroma de mila.

desprinde-mi din crestet copacul simtirii,

stoarce-mi puroiul sperantelor.

desparte-ma pe mine de mine si fa-ma culoare.

nu pot sa imi dezlipesc pleoapele de unghiile tale

fa-mi un bine si tine-mi sangele departe de colivie

mai bine sa curga la tine in palme tot ce am eu mai bun si mai rau

asa e,

e cam trista dimineata in care ma scoti din cutie si ma arunci pe jos

sa trag in nari tot ce-ai pasit de cu seara

sa-mi ramai pe plamani ca melodia aia de la vama veche cu sarea de pe sanii tai

care nu ma satura

si nici nu ma sperie.

E liniste. In casa, nu misca nici timpul.

E atat de liniste, ca nici macar masina de spalat a doamnei Botez nu se mai aude.

E o liniste de otet balsamic uitat deschis langa chiuveta.

Dar nu despre liniste trebuie sa scrie poetii tineri.

Poetii tineri trebuie sa scrie despre dragoste.

Sa scrie poezii cu titlul “Uimire” si care sa sune asa:

“Am vazut ca, sub lucirea lamei de cutit,

nu-i curge sangele nici coltului de pita,

nici franghiei sapunite,

nici paginii lucioase,

nici florii de crin.

Si m-am taiat.

Dar n-am inteles nici acum:

doar sunt mai aspru ca pita,

mai lunecos ca sfoara,

mai fin decat coala

si mai otravitor decat crinul”.

Eu n-as putea sa scriu asa o poezie.

Fiindca e prea liniste.

“Victima a fost gasita in strada,

fara buletin, fara permis,

fara inima.

In ciuda interventiilor noastre,

a fost imposibil sa mai salvam ceva, in afara de un zambet, cam rece,

pe care l-am pus intr-o punga, cand vor veni apartinatorii.

Nu mai avea lacrimi, nu mai avea amintiri,

ci doar un miel alb de portelan ascuns in pumn.

Probabil, un “autograf” lasat de criminali, expertii vor stabili.

Este foarte greu sa ne dam seama cine e.

In baza noastra de date cu oameni cu locuri goale in piept, nu figureaza

niciun exemplar cu un loc atat de mare pentru inima”.

Atat, deocamdata, de aici. Andreea?

asa mi-ai spus intr-o zi,

ca trec anii si mirosim altfel:

mirosim a tigari si a minciuni,

mirosim a vorbe nespuse.

mi-ai tot repetat

ca trec anii si mirosim altfel:

eu miros a caldaram de crasme,

tu mirosi a vieti netraite,

eu miros a piele nebarbierita,

tu mirosi a priviri lipite de geam.

mi-am dat seama si eu

ca trec anii si mirosim altfel:

mirosim a…

de fapt, ti-e dor de mine.