(sursa foto – AICI)

din toate poeziile mele razbate un iz de cenusiu.

n-am scrisul luminos, imi zic dezgustati putinii cititori.

sunt sec si penibil, cu toate metaforele mele fortate precum
“strange-mi pumnii sufletului,
pe mine mie reda-ma”.

nici nu mai stiu ce sa scriu in poezia asta,
caci e o poezie fara rime

ce trebuie sa-mi umple si cartea, si viata

e poezia pe care n-am cum sa o scriu de fata cu tine,
cand tu nu mai esti.
cand, de fapt, esti.

cum sa-ti explic
ca nu-ti pot arata cum o sa arate niciodatale?

in fiecare seara in care ti se pare ca scriu poezii pe iPhone, asta fac.
pe ce sa mai scriu, iubito,
caci in secolul asta nu mai sunt de gasit masini de scris Remington si
nici femei neepilate.

in fiecare seara in care ti se pare ca nu-s  langa tine, asa e,
nu sunt.
sunt plecat sa ma caut.
m-am pierdut si n-am nicio dovada ca-s al nimanui.

intr-o seara, cand scaunele si-au eliberat carcile de oameni,

patronul si artista nu s-au mai putut evita.

dar a fost cel mai prost moment al vietii lor.

v-am zis, ei habar nu au ca vin si zorile…

sunt, cateodata, momente in care si noi, barbatii,
am vrea sa fim ca voi.
sa ne dam cu ruj,
cu pomezile vietii,
sa luam pe noi rochii mari pentru zilele cand avem burtici umflate.

dar n-o sa intelegem niciodata cum e sa traiesti inhamat in sutienul unei singure iubiri.

asa canta ea dimineata, miscandu-si sfarcurile umflate

ba in baie, ba in bucatarie,

sa vada de ce nu e inca gata cafeaua.
yo no sooooy perfecta!

si trece nepasatoare pe langa mine
lasand in urma dare de somn si vanilie.

eu cred ca-i perfecta, poza perfecta a unei femei ce tine in mana o cana si priveste pierduta pe geam.

spre ce?

ma caut printre rafturi cu portelanuri reci,
dar nu mai sunt acolo, iar ea incet sopteste
stergand cu lac de unghii amprenta ce luceste:
bine ai venit. acum, te rog sa pleci.

ma caut printre perne, in camerele reci,
sa vad de nu m-a ratacit ca pe o telecomanda
o vad ca-si canta trist aceeasi banda:
bine ai venit. dar… chiar te rog sa pleci.

nu-i nici parfumul acru cu miros de melci,
s-au scurs si visele lasate in chiuveta.
degeaba ma mai cauti in poseta…
n-am mai venit. inchide, daca pleci.

despica-mi pieptul, tristete ruginita,

si fa-ma sa nu mai simt unde-i nordul!

inchide-ma la loc cu copci de lumina

si unge-mi pielea cu lacrimi din cele bune, mari si carnoase.

desfa-mi  samanta si scoate visul fatarnic

din coaja cantului meu de sarut.

rontai-o si simte-i aroma de mila.

desprinde-mi din crestet copacul simtirii,

stoarce-mi puroiul sperantelor.

desparte-ma pe mine de mine si fa-ma culoare.