Multi ma intreaba ce m-a apucat in ultima luna cu textele astea despre viata si ma indeamna sa nu ma opresc. Caci le place cum scriu, spun ei ca scriu exact ce simt si ei, cei ce nu au curaj sa priveasca unele probleme direct. Nu ma consider special, nici psihoterapeut de ocazie. Nu m-a apucat nimic, e doar o resetare pe care si eu, dar si cei dragi din viata mea, am decis sa o facem, dupa ani de zile de munca si obsoseala si energii cheltuite cateodata in van, cateodata pentru ca trebuia.

Au fost momente in care mi-am pierdut fratele, mi-am pierdut viata sau iubirea, m-am pierdut pe mine. Au fost clipe in care am primit sustinere si iubire din partea unor straini, si si la asta ma gandesc tot mai mult in ultima vreme. Au fost ani de zile in care am muncit si eu, si Cristina, atat de mult, ca nu mai avem amintiri din acea perioada.

Spre deosebire de multi altii, eu refuz sa ma mint pe mine la nesfarsit. Mi-am regasit fratele, mi-am inteles multi dintre demoni, stiu ce vreau sa fac in urmatorii ani, vreau sa ma bucur de sansele pe care le-am avut pana acum si sa nu mai fiu in permanenta nemultumit.

Au fost ani de zile in care nu mi-am gasit locul si o gramada de succese de care nu m-am bucurat. Au fost o gramada de saruturi pe care nu le-am simtit si multe locuri prin care am trecut, dar nu le-am vazut.

Cand un terapeut de medicina chineza mi-a spus acum catva timp ca, in ciuda impresiei generale, cel mai mare defect al meu este lipsa de respect pentru propria-mi persoana, l-am injurat in gand. Nu putea fi adevarat, ce naiba! Dar asa era, asa a fost. Acum sunt mai puternic ca ieri, caci am inteles cat de mult m-a framantat aceasta dusmanie cu propria mea persoana. Si maine voi fi si mai puternic caci nu ma voi opri decat atunci cand voi calca in picioare ultimul schelet din dulapurile mintii mele!

Am avut o viata minunata pana acum: am ras si am plans alaturi de prieteni minunati, am fost iubit si am iubit din suflet, am primit multe lucruri si am daruit inapoi tuturor tot ce a fost nevoie, in gesturi de generozitate salbatica, tot mai rar intalnite in lumea noastra. Am ratat si creat lucruri superbe, caci doar asa puteam invata cine sunt si ce pot. Am avut ghinion si sansa, dar m-am rugat doar sansei, caci ghinionul e un zeu nefolositor. I-am inflacarat si dezamagit pe foarte multi oameni, dar, hei, cei ce s-au ars de flacara pasiunii mele n-au regretat niciodata!

Dupa ani de zile in care nu mi-am dat seama de toate astea, a venit timpul sa ma bucur de ele.

Vreau sa ma scol satul de la masa vietii mele, nu infometat de vise neimplinite si nefericiri stupide.

Uita-te in farfuria ta si tu si incepe sa mananci! Ti se raceste Viata…

Romania a inregistrat anul trecut cea mai scazuta natalitate din ultimii 81 de ani. Este un semn trist ca societatea nu mai are incredere in viitorul ei, dar si un semn evident al nesimtirii tuturor guvernelor de dupa Revolutie care i-au facut pe tineri sa se simta nesiguri.

Se inmultesc cazurile de familii tinere care nu doresc sa faca copii sau care amana foarte mult acest lucru. Si au dreptate. Aceasta generatie a trait vremurile dificile ale anilor 1993-1998, cand Romania abia supravietuia, si-au terminat cu mari sacrificii facultatile, si-au gasit cu greu job-uri, abia de isi mai aduc aminte cum e sa fii tanar si liber.

Tot ce stiu este munca, munca si atentie, atentie sa nu iti pierzi job-ul, sa nu te trezesti fara bani de chirie sau de rate la banci. E o generatie extrem de frustrata ca nu a apucat sa se “bucure” si, psihologie ciudata, are impresia ca un copil ar arunca-o in definitivul carusel al responsabilitatilor parintesti, ceea ce le-ar distruge pentru o perioada lunga orice posibilitate de a mai profita de tinerete.

Acestor oameni poti sa le vorbesti cat vrei despre ceasul biologic care ticaie, despre faptul ca un copil creste repede sau ca e egoist sa nu lase ceva in urma. Li se rupe. Au trait prea haituiti ca sa accepte asemenea argumente.

Sunt foarte multe familii care gandesc in acest fel si care au casnicii ce deja dureaza de 7 sau zece ani – casnicii sterpe.

Si mai multi sunt cei ce nu admit nici macar sa incerce pasul casatoriei. Vad foarte multe femei cu varste cuprinse intre 27 si 40 de ani care sunt singure de ani de zile. Le apasa enorm singuratatea, dar se simt mai echilibrate cu aceasta viata, analizand in mod constient nefericirile prietenilor casatoriti cu nefericirile lor. In multe dintre aceste cazuri, de teama sa nu fie si mai tare ranite, femeile singure fac un calcul ca la piata: nefericirile mele cantaresc mai putin ca dramele pe care le vad in jur, deci e mai sigur pentru mine sa raman asa, gandesc ele.

Si nu numai despre femei este vorba. Sunt multi baieti bine trecuti de 30 de ani care sunt singuri. Nu-s incapabili sa-si gaseasca un partener de sex, nici vorba, aceasta problema este foarte cinic privita, dar pur si simplu se tem sa fie raniti.

Am pus doua intrebari in titlu si chiar nu stiu cum sa raspund la ele. Nu-mi dau seama daca exista un motiv universal pentru care se intampla ceea ce se intampla, stiu sigur doar ca Romania s-a imbolnavit rau fix in zona pieptului, acolo unde tinerimea, cea care ar trebui sa dea natiei oxigenul necesar pentru a merge mai departe, respira tot mai sacadat a singuratate si nesiguranta.

Sunt convins ca multi dintre parintii nostri v-au spus asta. Si, daca nu v-au spus-o, v-au facut sa credeti asta.

Mi se pare o greseala enorma sa crezi ca a fi parinte e doar o datorie, de care trebuie sa te achiti cand ratele de pe scadentarul adolescentei copiilor tai au ajuns la final. Nu-i numai o meschinarie de joasa speta, ci si dovada ca ai fost vazut ca pe o povara de care parintele tau s-a dezbarat cand ai ajuns la 18 ani.

Cliseul “noi ne-am facut datoria, de-acum sa se descurce” este periculos.

Fiindca este foarte posibil ca, dupa ce (crezi ca) ti-ai facut datoria, tu, parintele, sa fi livrat Vietii un “produs” incomplet sau neconform.

Sunt cazurile foarte dese de copii ce, atunci cand ajung sa fie scosi cu forta din colivie, “sa se descurce”, se casatoresc la 20 de ani, fac copii la 19 ani, se drogheaza la prima petrecere si nici nu apuca urmatoarea aniversare, ca deja ajung candidati la clinici, se incainesc sufleteste sau devin dominati de partenerii lor, isi aleg joburi proaste, divorteaza si se casatoresc de mai multe ori.

Ei sunt copiii crescuti ca sa fie crescuti, imbracati si trimisi la scoala, crescuti pana va veni si sorocul ca ei sa plece naibii de acasa si sa “acopere” datoria de care parintii simt ca trebuie sa se dezbare.

Acesti copii intra handicapati in jungla vietii, se simt nesustinuti si abandonati, cautand mereu un parinte, ca-i profesorul de la facultate, ca e viitorul partener de viata sau un nou prieten, cautand un parinte “de ocazie” care sa-l termine si pe el, produsul incomplet si neconform, sa-l faca si pe el din copil Om Mare.

Greu vor gasi acesti oameni linistea sufleteasca, fiindca vor lupta mereu cu impresia ca nu apartin nimanui si cu obsesia ca au gresit undeva, candva, nu se stie cu ce si fata de cine.

Cel mai rau si mai rau este ca parintii care servesc asemenea clisee copiilor lor – “gata, de-acum descurca-te, noi ne-am facut datoria” – nu se mai implica deloc in viata copiilor lor, nu mai cauta nici macar sa stie daca le e greu sau nu, daca ii framanta vreo durere, daca au vreo greutate. Chiar si cand dau impresia ca o fac, pun intrebari-cliseu sau, mai rau, ignora evidenta.

Au un copil in inchisoare? Sa se descurce, la dracu’, doar ei l-au crescut sa aiba de toate, “cat s-a putut”, l-au crescut sa fie cinstit!

A ajuns fata lor o alcoolica cu 3 copii si fara sa fi fost vreodata casatorita? E clar ca la facultate a invatat sa fie o curva, doar ei, parintii, cadre didactice respectabile, i-au spus sa aiba grija ce va face cand va merge la Bucuresti!

Ii e greu copilului din punct de vedere financiar? Sa se descurce cu mai putin, sa nu se intinda, ca nici ei, parintii, nu au avut de nici unele, si totusi l-au crescut ca el sa poata sa aiba o viata inainte!

Gaura ce se naste atunci cand un parinte rosteste si aplica cliseul din titlu este imensa.

Relatia parinte-copil nu trebuie sa fie la fel tot timpul vietii. Un copil nu trebuie sa fie cocolosit pana la 40 de ani, ca sa se transforme intr-un sociopat, e o greseala la fel de mare ca si un “Descurca-te!” spus la 18 ani.

Dar relatia parinte-copil nu trebuie sa inceteze niciodata, chiar daca evolueaza in timp.

Indiferent de alegerile mai bune sau mai proaste pe care si copiii le fac de multe ori, parintii nu-si pot da demisia din functia de parinte niciodata.

Parinte esti toata viata, nu pe perioada determinata.

Citesc acum biografia autorizata a lui Steve Jobs, n-am apucat sa o prind decat cand a intrat in chioscurile In Medio, dar v-o recomand cu caldura. Este oglinda neciobita a celebrului american ce a schimbat lumea prin obsesia lui pentru inovatie si simplitate.

Walter Isaacson, autorul biografiei, nu s-a limitat insa la a-l idolatriza pe Jobs, ar fi fost prea penibil pentru valoarea sa, ci a scos in evidenta si laturile sale mai negre: dietele tampite, consumul de LSD, capriciile absurde, atitudinea dictatoriala fata de angajati.

Cu toate acestea, Jobs a pastrat in jurul sau mai multi angajati decat a pierdut, au ramas cei care au inteles ca Jobs este un om care urma cu adevarat sa schimbe lumea.

Foarte colateral acestor constatari, ma gandeam insa la o anumita categorie de oameni pe care si eu am pierdut-o, datorita impulsivitatii mele. E insa acea categorie pe care nu o regret, caci stiu ce am pastrat langa mine: am pastrat doar ochii care vedeau aceeasi lumina ca ai mei.

Aidoma lui Jobs, dar chiar nu ma simt decat in acest punct asemanator cu el, si eu mi-am dorit mereu de la colegii mei pasiune, idei, framantare, munca, am tras de ei ca sa sara peste limite inalte. Este posibil ca in unele momente sa-i fi suparat, sa-i fi obosit cu permanenta mea dorinta de a nu ne opri, sa-i fi jignit prin cine stie ce cuvinte sau tonuri mai aspre.

Dar, la final, cand totul a fost gata, iar ceea ce am muncit impreuna a starnit admiratie sau a avut succes, ei au inteles ca, uneori, numai un nebun poate face lucruri cu adevarat memorabile si ca e nevoie si de asemenea oameni pentru ca unii dintre noi sa afle ca si ei sunt capabili de lucruri marete.

Mi-e cu atat mai mila de cei ce nu-si doresc sa fie demni in meseriile lor. Tocmai imi vad un prieten traind o asemenea situatie. E un om deosebit, un inginer talentat, care prefera sa stea la un job destul de bine platit, dar fara nicio miza profesionala.

Anii trec, alti colegi de-ai sai evolueaza, el sta pe loc din punct de vedere profesional. Sefii sai ii alimenteaza orgoliul anual cu cate o excursie la nu stiu ce targ sau la nu stiu ce conferinta, dar el, prietenul meu, simte ca se plafoneaza, stie ca se plafoneaza si totusi, nu face nimic.

Sunt multi altii ca el care asteapta nu se stie ce, care se lasa calcati in picioare sau care se mint pe ei insisi “ca totul va fi bine, ca n-o sa fie niciodata sa nu fie cumva”.

Oameni buni, nu deveniti functionari ai vietii, v-am mai zis de atatea ori!

Ne e frica sa nu pice bursa, sa nu ne vina un subiect greu la examenul de titularizare, sa nu ne amendeze, sa nu ne insele sotia, sa nu ni se micsoreze salariul…

Avem sute de frici pe care le rulam an de an, sarind de pe o bordura pe alta. Uitam sa mai calcam prin baltile Vietii, asa cum faceam fara teama in copilarie, suntem deja maturi si nu e mai e cazul sa ne murdarim.

Sunt toate insa frici-mici, in comparatie cu cea mai mare frica a oamenilor moderni: frica de ei insisi.

“Stiu ca am probleme, stiu ca sunt lucruri pe care le port cu mine din copilarie, ca un soi de balast moral, stiu ca ar trebui sa ma schimb, dar mi-e frica sa ma uit la mine”.

“Nu am curaj sa deschid “fisiere” din trecut, mi-e frica de ce o sa gasesc acolo, o sa vina si vremea aia, dar nu acum”.

Obositi de prea multa grija cu care ne traim viata, orbiti de nelinisti si temeri mici, ii dam inainte cu ignorarea propriului eu.

Trec anii peste noi si ne simtim (pentru aia care inca mai au simtire, nu pentru functionarii vietii) tot mai ciudat: un gust amar in gura, ca si cum traim netraind.

E pentru ca in camarile secrete ale creierului, stau scheleti infricosatori sau demoni de plus ce ne bantuie inconstient sau putin constient existenta. In loc sa ii eliberam, strangem altii, mai noi, mai “contemporani”, ii inchidem in noi inchisori cu lacate de ura, bautura, droguri sau ignoranta.

Putini au norocul sa inceapa sa priveasca spre ei insisi.

Si mai putini au sansa de a pleca inapoi in trecut, sa deschida camarile, sa priveasca in gavane scheletii.

E atat de greu, atat de dureros, dar atat de util!

O sa intelegi, daca te intorci in timp, de ce ti-ai luat un sot violent si, mai ales, de ce ai stat cu el. O sa intelegi, daca te duci la sertarul cu amintirile-tabu, de ce nu dormi bine noaptea de ani de zile, o sa intelegi chiar si la 40 de ani ca de aia, ca tatal tau te-a abuzat la 3 ani, dar ca ai dat prea putina importanta acestui lucru, crezand ca a fost doar un vis. Amintirile se estompeaza, dar nu pleaca niciodata din noi. Suntem stick-uri de memorie ambulante: purtam in noi demonii generatiilor anterioare si demonii noii noastre vieti.

O sa pricepi imediat, cand intri in caruselul trecutului (si apoi o sa te intrebi cum dracu’ nu ti-ai dat seama pana acum) de ce mama ta te-a facut sa te simti mereu vinovat pentru cate ceva: ba pentru ca nu o suni seara la 8, ba pentru ca nu ai trecut zilnic pe la ea, ba fiindca nu simti 24 din 24 ca ea e singura. O sa afli ca esti prizonierul ei de razboi, inlocuitorul barbatului ce a plecat de acasa, tatal tau. Daca ai puterea sa te eliberezi de ea, vei simti ca traiesti o viata noua. Putini insa pot sa scape de parintii-vampir, doar moartea fizica a acestora ii elibereaza. De multe ori, e prea tarziu. Iar copiii ce au trait asemenea drame, de-acum maturi si la casa lor, nu mai observa ca deja s-au vampirizat si ei, ca urmeaza acelasi sablon cu ai lor prunci.

Sunt multe asemenea exemple.

Si o singura cale spre regasire: sa nu te mai opui propriului eu.

Nu exista o cale verificata pentru a reusi cat mai bine acest lucru. Nu exista un timp sigur de convalescenta.

Exista doua arme: introspectia si curajul de a incepe.

Si un dusman de calibru: chiar tu.

Esti greu de invins, dar trebuie sa o faci. Indiferent de varsta, in ciuda tuturor motivelor.

Daca esti la inceputul vietii, trebuie sa o faci. Ca sa traiesti cum trebuie ce mai ai de trait; Paradisul din biblii e o promisiune, Viata e singurul paradis de care stim. E pacat sa nu te bucuri de el, e pacat sa treci prin viata apasat si nefericit.

Iar daca esti la capatul drumului, tot trebuie sa o faci. O sa te doara, o sa te enerveze ca n-ai facut-o mai demult. Nu te opri, chiar daca pleci cu dureri din viata, macar te-ai inteles.

Pe Rila a gasit-o Cristina pe strada, costeliva si clapauga, dar cu niste ochi mari si calzi ca mamaliga.

Am dus-o la “service”, am ingrasat-o si reparat-o. I-am gasit greu o familie, fiindca nu am vrut sa o dau chiar oricui.

Puterea blogului meu s-a mai verificat inca o data, cel putin pe partea asta )) . Si, daca tot sunt la capitolul unor schimbari mai mari din viata mea, o sa ma implic si mai mult in gasirea de familii pentru cainii fara adapost.

Un caine e un medicament extraordinar pentru suflet, am inteles tarziu asta. Cand insa am simtit pe pielea mea cat de mult ma ajuta un urecheat, n-am mai renuntat la ei.

Am avut multe esescuri la viata mea. Si multe reusite. Dintre toate reusitele insa, cea de ieri m-a umplut foarte tare de bucurie, si n-am de gand sa ma opresc.

Rila e acum in bratele Claudiei, o fata superba, si ale parintilor ei, pe care i-a cucerit deja cu ochii ei mari cat mamaliga.

Sa ai o viata buna, Rila!

Despre mamele-vampir am scris mai demult. Dar am ramas cu o datorie, sa va vorbesc despre tatii-proxeneti.

Vorbeam aseara cu un tip de 40 de ani, care imi spunea foarte serios ca se gandeste sa ii faca fiicei sale in varsta de 11 ani un blog. Mai ales ca pustoaica, la varsta asta mica, are telefon mobil cu internet si cont de facebook. L-am intrebat daca crede ca e normal sa accepte o asemenea expunere pentru fiica sa… de fapt nu, nu, l-am intrebat altceva: cum s-ar simti mai apoi stiind ca poate un pedofil se masturbeaza cu poza fiicei lui pe monitor?

In prima faza, l-am vazut oripilat de imagine, apoi strafulgerat de posibilitatea ideii. “Asa e, nu m-am gandit in felul asta!”.

Iar genul asta de tata-proxenet are o gramada de duplicate in viata reala. Mergeti in orice clasa de scoala primara cu fite si veti vedea mucosi si mucoase butonand cu o maturitate savanta iphoane si samsunguri, dandu-si share si like si tag, schimband id-uri de messenger.

Stiu cel putin trei cazuri de invatatoare care, la sedintele cu parintii, ii roaga pe acestia sa nu le cumpere smartphone-uri copiilor, ci telefoane simple, daca tot vor sa stie pe unde le umbla odraslele. A doua zi, parca cu ura, copiii vin la scoala nu cu iphone-uri, ci cu ipad-uri. Ca sa le dea cu tifla celorlalti colegi!

Cat de tampit poti sa fii sa iti arunci copilul intr-un asemenea joc social, de la o varsta atat de frageda?! Cat de proxenet mintal trebuie sa fii sa accepti tu, tutorele copiilor, sa ii arunci in mocirla internetului, expunandu-i ca pe niste bucati de carne inocente, numai bune de pescuit de catre psihopati?!

Am mai auzit o teorie misto, de la un alt cretin de parinte, ca internetul emancipeaza. E adevarat, il poate emancipa pe un copil atat in tehnici de bondage si sex anal cu animale, cat si in tehnici utile de sinucidere sau de construit bombe.

Nu mai putem castiga lupta cu invazia internetului. Nici nu cred ca trebuie sa mai crestem copiii in dulcele stil clasic, dar, cat se mai poate, inca mai cred ca trebuie sa le bagam copiilor nostri pe gat cate o poveste cu Nastratin Hogea, cate un Cantec pentru prienteni a lui Compact, cate o gluma cu Dem Radulescu. Generatia asta de parinti, crescuta cu foarte multe reguli si rigori, crede ca e mai desteapta lasandu-i pe copii sa creasca in cat mai multa libertate. E, insa, un proces periculos, caci impingand mingea in apa si eliberand-o, ea sare in sus si e posibil sa n-o mai prinzi!

via zoso.