Am eu un calculator rapanos la care ma apuc sa scriu atunci cand am lucruri importante de lamurit cu mine insumi sau cu lumea. Cand am idei sau cand sunt nostalgic. Nu-i o adunatura de pravile electronice, ci mai degraba un soi de prieten tacut care inghite tot ce-i bag eu pe desk-gat.

Pe el o sa scriu textul acesta prin care va cer ca, de ziua mea, voi cei care ma iubiti sau ma urati, voi cei care imi cereti atatea si voi cei care imi dati atatea, sa-mi dati cadoul pe care nu l-am vrut adeseori, dar pe care simt ca mi-l doresc tot mai tare: libertatea de a-mi pasa si de mine.

Am 32 de ani si mai mult de jumatate de cand muncesc in continuu. Am dat ore de engleza, de franceza, am vandut la chioscuri, am spalat piscine, am tradus intalniri de afaceri, am facut de paza, am montat sobe, am facut curatenie, am impartit fluturasi, am scris la ziar; am facut sute de mii de kilometri pe masina, pe avion, pe tren, pe autocare, am mancat pe unde am putut, am dormit prin gari, pe canapele de tren sordide, pe scaune de redactie, in hoteluri luxoase si in hoteluri cu gauri in pereti, am pierdut bani si am castigat bani, am daruit bani si am taiat bani cu foarfeca, ba chiar si camasi, m-am trezit in fiecare dimineata cu pofta de a ajunge cat mai repede peste tot si am adormit in fiecare noapte cu gandul ca nu-s decat putine ore pana sa ajung din nou afara, acolo unde mi-s visele.

Mii de zile am facut asta.

Nu-i vorba de presa, desi astazi aleg sa ma despart de presa total. De Citynews, de Mesagerul de Cluj, de CD Radio, de NCN, de Servus_Cluj. Am mai parasit-o odata acum multi ani, umilit si dezamagit, dar am revenit numai si numai pentru ca vroiam sa vad daca sunt in stare sa schimb lucrurile. Le-am schimbat mult in bine, sper eu, dar am platit si pretul.

E vorba de tot.

Am 130 de kile, cearcane de competitie, probleme cu pielea din cauza stresului, abcese dentare, o viata complet desetata. Stomatologul imi spune ca o sa fiu recordmen la implanturi, dermatologul imi spune ca nu sunt medicamente pentru stresul din capul meu, cardiologul imi arata cam cum incearca sa-si faca datoria inima mea plina de grasime, ba chiar se minuneaza cum reusesc de la semestru la semestru sa bat recorduri de colesterol si trigliceride.

Prietenii nu-mi mai zic nimic, au renuntat de multa vreme sa mai incerce sa ma convinga. Ei sunt cei care stiu cel mai bine anii prin care am trecut, riscurile, lacrimile, pumnii franti, pumnii inaltati spre cer, esecurile si succesele. Ei sunt cei care nu m-au judecat niciodata nici pentru indrazneala, nici pentru rasfaturi, nici pentru momentele in care ii rugam sa inchida ochii si sa sara cu mine in gol.

Dar o persoana, una, da, stie cel mai bine cum arata 10 ani alaturi de un om ca mine. Stie tot ce stiu si ce nu stiu cei pomeniti mai sus. A trebuit sa ma invete pe de-a-ntregul, sa priceapa nepriceputele, sa incerce sa cuprinda ce e nebunie si ce artisticarie din firea mea, sa inteleaga ca mereu, mereu, mereu, mie mi-a pasat de oamenii mei.

Dragii mei colegi ziaristi, mai zic odata, sa va intre in cap bine: eu nu mai am niciun rost. Nu numai ca ati devenit foarte buni, dar ati devenit mai buni ca mine. Si nu-i un cliseu corporatist de despartire.

M-ati facut mandru prin bunul vostru simt si prin ambitie, prin felul in care ati invatat repede ce faina-i meseria asta.

De aia, zic ca trebuie sa imi caut un alt rost. Daca v-as zice ce vreau sa fac de maine incolo, ati rade de mine cu lacrimi, asa cum stiu ca mai faceti adeseori cand ma vedeti imbracat in pantaloni rosii. O sa fac lucruri atipice, prosteli, timpul va va arata ca nici de aceasta data nu v-am mintit.

Voua va cer eliberarea drept cadou de ziua mea. Fara lacrimi, ca nu mor. Dar o sa mor daca nu voi avea cat mai curand grija de mine.

Mi-am dat seama de toate astea nu privind analizele. Ci privind la stanga spre oamenii mei si la dreapta spre ea, cea care nu mi-a cerut niciodata nimic altceva decat pe mine si, eventual, o copie din dosarul vietii noastre, una care sa zbiere si sa se pise, sa pice pe jos si sa se joace cu Dumbi.

Am ales mii de zile la stanga, cu creierul stang. Azi aleg cu creierul drept sa o iau la dreapta.

Nu-i nicio scrisoare de despartire. Nimeni nu stie ce va face Liviu in urmatoarele patru luni sau doi ani. Cu siguranta, nu va mai face presa. Am crezut ca o sa mai pot continua sa ajut la proiectul la care am muncit atata, dar ma minteam pe mine. Subtil, dar ma minteam. Fiindca predand stafeta unor oameni puternici si seriosi, in care am maxima incredere, mi-am dat seama ca nu mai e cazul sa fiu stresat, ca acesti oameni vor fi si mai in stare sa duca munca mea mai departe. Si ca am o sansa extraordinara sa ma vindec, sa ma repar, sa ma pregatesc de o noua cursa in viata.

Voi, “oamenii mei” (fara ghilimele peiorative), sa fiti convinsi ca va voi urmari in continuare. De la distanta, asa cum am facut si pana acum, asta o stiti voi, nu cafegistii de pripas. Nu-i nicio diferenta, va voi certa la fel de mult (in gand) si va voi admira la fel de mult (in gand). Va zic fara ecoul unei reclame de la Pro TV cu Van Damme: fiti ambitiosi si profesionisti, fiti ziaristi cu narile mereu frematande.

Astazi e ziua mea. Pentru prima oara, dupa multi ani, vreau sa fie doar a mea.

Mariana Hudrea este dascal. Are 34 de ani. 34 de ani de profesie, fiindca, de fapt, dumneaei e mult mai tanara. Mai are putin pana la pensie, doua saptamani, dar a tinut sa trimita elevilor si colegilor de la colegiul Mihai Eminescu din Baia Mare o scrisoare de bun ramas.

Nu-i o scrisoare oarecare. E o scrisoare care-ti lasa noduri in gat: un nod pentru sfaturi, un nod pentru ca un liceu de provincie pierde un asemenea dascal, un nod pentru ca in Romania mai sunt multi asemenea dascali, un nod de teama pentru viitorul pustilor pregatiti de ea.

Inghititi. Cititi. Ganditi.

Dragii mei elevi,

Dragi elevi si dragi colegi,

Va sfatuiesc  pe toti sa va daruiti total profesiei si familiilor voastre.
Sunt doi piloni  puternici care va vor ajuta sa treceti peste  dificultatile inerente pe care viata  vi le va scoate in cale.
Facandu-va datoria oriunde va veti afla, veti contribui ca Romania sa iasa din situatia dificila pe care o traverseaza.
Voi sunteti  cei care aveti datoria sa faceti acest lucru.
Nu va dispretuiti nici tara si nici poporul care traieste in ea.
Noi suntem Romania. Noi trebuie sa o facem sa arate bine.
Daca noi  vom fi mai performanti si mai buni, si tara va fi mai prospera .

Mariana Hudrea

Am furat cu buna stiinta titlul, dar va directionez politicos spre ACEST blog ca sa cititi ceva fain.

E doar un prim pas. Mai vreau si altii. Ii vreau pe toti clujenii inapoi in Cluj: sa iasa din cutiile de beton, sa nu mai mearga la mici la Sf. Ion sa stea in soare pana fac arsuri de gradul 3.

In week-end am vazut clujeni prost imbracati si bine imbracati, tineri si varstnici, i-am vazut devenind o comunitate.

Stiu, am aflat de pe toate canalele ca politicieni, ziaristi, cafegii de serviciu, canalii de serviciu, comenteaza in draci tranzactia anului in presa locala.

Daca nu va deranjeaza ca ma bag si eu, as indrazni sa va rog sa cititi cateva idei despre asta:

- asa cum nimeni nu vorbeste despre cinstea lui Boc, la fel nimeni nu vorbeste despre asumarea transparenta si fatisa a acestui grup de presa de catre noii proprietari. Mie asta mi se pare din start o declaratie de principii, un semn ca oamenii astia sunt seriosi si nu se ascund dupa perdele.

- intelegeti odata pentru totdeauna: daca nu ati construit ceva de la A la Z in ultimii ani, nu aveti niciun drept sa comentati asupra ideii de vanzare. Doar cei ce au supravietuit in afaceri pe aceste vremuri stiu ce inseamna intarzieri de plati, tepe luate, conturi poprite, oameni platiti la timp, datorii la stat, lipsa de cash, lipsa de intelegere de la banci. Eu mi-am crescut afacerea cum am putut si am vandut exact in momentul in care, stranie ironie, as fi putut deveni eu insumi obstacolul care sa impiedice dezvoltarea pe mai departe a ideilor mele. Caci lipsa de bani, de bani multi ca sa dezvolti in tihna, m-ar fi facut sa astept inca cativa ani buni. Dupa tranzactia cu NCN, eforturile mele financiare s-ar fi concentrat pe mentinere si nu pe dezvoltare. Noii proprietari sunt infinit mai puternici din acest punct de vedere, sunt oameni respectati si respectabili, iar planul lor este unul generos si neasteptat, indraznet si corect din punct de vedere al realitatilor actuale.

- toti vorbiti de regionalizari si alte tampenii. Un grup de media transilvanean cu anvergura nationala este insa cu totul altceva. Este ideea de afaceri. Sa faci ca vocea Transilvaniei sa se auda in toata Romania. Perfect posibil, cu munca, bani si rabdare. Caci timingul e perfect. Presa nationala este in corzi. Oameni buni, Evenimentul Zilei vinde 11 mii si ceva de exemplare pe zi! Astea-s vanzari de ziar national? Va dati seama ca exista ziare locale cu tiraje duble? Cine n-a calcat in redactia ziarului regional Ouest France, ca sa afle ca un regional bate la fundul gol marile nume ale presei franceze, nu va intelege niciodata cu adevarat cat de importanta va ajunge aceasta “specialitate” media in viitorul apropiat.

Mai discutam pe aceasta tema. Succes la barfe!

Ma, orice nebun cum e Ionut Patrahau, omul de afaceri clujean care a investit in restaurantul El Toro si acum in nou deschisul Pescador, merita sustinut din tot sufletul!

Asa se va schimba Clujul, cu asemenea oameni!

Am fost saptamana trecuta la Pescador, de pe strada Dorobantilor, tocmai sa verific daca e la fel de cool ca si El Toro.

Am ramas impresionat de design, dar mai ales de ideea de restaurant care iti aduce din mare sau din Dunare sau din ocean lucruri gustoase: somn gustos de Dunare, scorpie de mare, scoici senzationale, caracatita, jumbo prawns, ce mai, dezmat de fructe de mare!

Nu-i scump, nu va stresati! Chiar deloc as spune!

Dar cel mai misto este ca Pescador are “atasata” si o biblioteca de vinuri selectionate de un consultant austriac.

Mergeti la Pescador, sa ajutam inca un lucru misto sa prinda cheag!

Aveti si poze. Sa va fac pofta.

Chestia asta s-a intamplat rapid si inca e totul foarte la cald. Asa cum a anuntat profesorul Vasile Dancu, vom crea o constructie regionala de presa care sa se bata de la egal la egal cu media nationala. Si o sa o fac impreuna cu Ioan Rus, Vasile Dancu si Paszkany Arpad. O sa fie mii de speculatii, fiti insa linistiti: nu o sa aflati nici detaliile tranzactiei, nici “cat au durat negocierile”. Ce trebuie sa aflati de la mine este ca voi continua sa lucrez pentru a duce ceea ce am creat pana acum la un nivel fara precedent in presa locala, un nivel la care singur nu as fi reusit niciodata sa ajung. Toti oamenii care lucreaza pentru mine sa stea linistiti, nu se vor intampla decat lucruri bune in viitor pentru ei si pentru carierele lor.

La 31 de ani nu-i putin lucru sa fi creat ce am reusit eu impreuna cu echipa mea, intr-o presa locala distrusa si anemica. La 31 de ani, insa, ma bucur de altceva – ca nu m-am ingropat provincial in emotii de business si am lasat ratiunea sa ma convinga ca de unul singur e foarte greu sa construiesti. O echipa de parteneri puternici si intelepti pot transforma o caruta intr-un bolid.

Da, e o parafraza dupa titlul volumului “Tara telespectatorilor fericiti”, un volum de eseuri scris de Vasile Dancu acum 10 ani, reeditat la finele anului trecut de Eikon, dar incredibil de actual.

Mi-a sarit gandul la acest volum vazand piesele de teatru mediatic cu care Lumea a fost bombardata in ultima luna.

Si, dupa ce am urmarit cu mare atentie uciderea lui Bin Laden si arestarea lui Strauss-Kahn, ascultand analisti de seama, citind articole  cu opinii felurite, ma intreb: frate, m-am tampit??? Chiar nimeni nu observa ca aceste doua evenimente sunt cusute cu ata alba?

Nu-i cam ciudat sa spui ca moartea lui Osama, intamplata acum, exact intr-un an in care ai nevoie enorma sa recuperezi puncte electorale, nu are nicio legatura cu viitoarele alegeri la presedintia SUA?

Dupa o campanie de PR de zece ani, in care propaganda americana aproape ca a reusit sa ii faca pe toti sa creada ca musulman=terorist, nu-i cam jenant sa spui ca Osama Bin Laden a fost “inmormantat” in mare, in semn de respect pentru “traditia islamica”?

Papusarii din Washington au reusit sa ii transforme pe toti cetatenii Pamantului in americani idioti si naivi, bagandu-le pe gat informatii stupide, obisnuindu-i sa consume minciuna in doze mici: sa nu-mi spuna mie nimeni ca a fost intamplatoare mediatizarea ulterioara a acestei morti.

Dozare, premeditare, show: Obama tine discursul la ora tarzie in noapte pentru America si numai buna pentru restul lumii care, ce sa vezi, se trezeste dis-de-morning si afla ca l-au ucis pe “binladenu”. Intamplator, apar poze trucate cu decedatul, se dau informatii despre bunker, ba chiar ni se spune cati metri de beton aveau peretii unde statea fraierul; de la Pentagon “transpira” faptul ca, prin satelit, ofiterii urmareau de multa vreme activitatea din interiorul cladirii, dar au asteptat 3 ani ca sa fie siguri ca era vorba despre Bin Laden si nu despre Gica Petrescu; americanii fericiti ies in strada, in timp ce pe ecranele televizoarelor incep sa curga imagini cu trupele SEAL; si daca-i bal mediatic si nimeni nu pare sa vada evidenta, masinaria americana scoate din borcanul de compot si o cireasa gustoasa: in camaruta unde se ascundea seful teroristilor, domnii americani au descoperit materiale pornografice!

De-acum, telespectatorii fericiti din intreaga lume s-au convinsara: Osama ala, dupa ce ca era prost de l-au prins americanii, mai era si labagiu!

Si nici nu ne trece ranjetul de telespectatori fericiti de pe buze, ca bunii americani ne mai dau o super productie: arestarea lui Strauss-Kahn.

Deci, practic, seful Fondului Monetar International, ala de ne da si noua miliarde de euro, care si-a platit la New York un apartament de 6 milioane de dolari in cash, baiatul ala care statea mai mult decat bine de-acasa, violeaza o fatuta de culoare fara acte de rezidenta SUA, intr-o camera de hotel ce l-a costat 565 de dolari pe noapte, dar nu a avut 1000 de dolari sa isi ia “pe camera” o javra mica pe care sa o utilizeze dupa pofta inimii!

In tara in care acum, daca ma duc la politia americana si zic ca mi-a bagat unul degetul in fund in mod neautorizat, politistul ma pune sa scriu plangere, imi ia datele, cheama psihologul, trimite echipa de constatare si verificare, dispune cautarea dovezilor si, eventual, il solicita pe prezumtivul vinovat la o audiere in ziua urmatoare, noi trebuie sa inghitim ca o camerista, vai de mama ei!, a reusit sa sune asa, just like that, la politie, sa spuna ca a fost violata de unul dintre cei mai puternici oameni ai planetei, determinand “organul” sa se mobilizeze exemplar astfel incat, in mai putin de o ora si, “bineinteles”, cu totul intamplator si fara ajutorul serviciilor secrete, sa il depisteze pe vinovat si sa ajunga la tanc in cursa Air France ce urma sa decoleze de pe JFK.

Nuuuu, nu-i un complot, nuuuuu, nicio facaturaaa, totul e clar, ce naiba?! Imediat, ca la un semn, masinaria de fericit telespectatorii a inceput sa functioneze: au aparut stiri despre un frate de-al victimei care ar fi vazut nu stiu ce, au aparut detalii despre “fluidele corporale” gasite in camera lui DSK, s-au facut simulari video cu traseul violului, ba chiar si un joc video despre cum sa violezi o camerista. Cateva poze cu inculpatul incatusat si nebarbierit, inca cateva articole despre vesta antisuicid a porcului, si gata! telespectatorii fericiti din intreaga lume au conchis: e clar, e vinovat! Uite, domnule, ca si cei mari pot sa fie pedepsiti, vaaaai, ce tara corecta e America!

Nu stiu cate procente ii mai lipsesc lui Obama ca sa iasa din nou presedinte sau ce mai trebuie facut ca dolarul sa nu scada in halul in care a scazut pana acum.

Dar daca ii mai lipsesc numai cateva procente, ii propun sa o dam pe putin divertisment de calitate, nu pe stirile de la ora 5. Nu as vrea sa aflu ca Regina Elisabeta e o nimfomana batrana, ca Angela Merkel il biciuieste pe Putin sau ca Hugo Chavez are tatuat pe spate un vibrator.

Vreau si eu s-apuc in viata asta, cat mai apuc sa traiesc din ea, vreau sa vad si eu un martian. Da, domnule, un martian.

Sa iasa Obama intr-o seara cu el de brat pe gazonul de la Casa Alba si sa ni-l aduca la un scurt briefing de presa: “Dragii mei, eu sunt primul presedinte din lumea asta care a avut o intalnire diplomatica cu un martian. Domnule martian, asa-i ca vreti sa raspundeti la cateva intrebari pentru presa?”.