O buna parte din timpul meu liber este folosita pentru introspectie. E felul simplu de a ma linisti atunci cand sunt agitat sau coplesit de cele zilnice. Ma ajuta, savurez cu placere fiecare “fisier” din creier, las deschisa cate o “sesiune”, mai dau cate un alt-esc mintii mele.

Dar sunt momente in care nu mi-e de ajuns. Si atunci iau cartea lui Habarnam, povestea minunata a lui Nikolai Nosov cu care am crescut si cu care, se pare, voi imbatrani.

In lumea piticilor ce nu se sperie de aventura, as vrea sa stau si eu. Sa rad de Dondanel, sa o trag de codite pe Mierinana, sa privesc la mesterul Piulita si sa ascult minciunile nemaiauzite ale lui Habarnam.

Poate stiti povestea, poate nu. Poate va faceti timp sa fiti din nou pitici.

… statul roman a alocat 400 de milioane de euro pentru primele de vacanta, salariile de merit si sporurile bugetarilor.

Eiiiii, futu-i mama ei de criza!

PS: Guvernul inca se joaca cu focul. Dar 2010 nu va fi anul crizei pentru sectorul privat, el e in criza din 2009. Va fi anul crizei pentru sectorul public. Cand citesc in ziare ca “asteptam” transa a doua si a treia de la FMI, ma uit la tara asta ca la un betiv aflat in sevraj care stie ca greseste, dar care mai bea un pahar de monopol, daca tot a platit colegu’!

… sa iti depui CV-ul la ziarul la care ai mai lucrat si pe care, dupa ce ai plecat de acolo, l-ai injurat, rahat cu ochi ce esti?!

Dupa ce ti-ai scuipat colegii si ti-ai facut troaca de porci ziarul de unde ai luat o pita, acum “mai vrei o sansa”???

Imi pare rau de ziaristii fara ziare, imi pare rau de oamenii faini care nu mai au unde sa lucreze (si sunt multi si de calitate), dar nu imi pare rau de ratatii cu pretentii de mari jurnalisti…

PS: E tot mai trist in presa locala clujeana. Si o spun la modul serios. Azi, maine, va fi si mai pustiu.

Pastele ma-sii, sunt absolut convins ca celor 300 de mii de clujeni nici n-o sa le pese ca murim, ca nu va mai fi presa locala. Trist, mai, Farcas…

PS2: Trei telefoane am primit… Nu, nu-i vorba de Tibi Farcas, nu si-a depus Tibi niciun CV. Il apelam asa, doar fiindca stiu ca el simte mai bine extinctia ce ameninta sa ne cuprinda…

Mi se mai spune din cand in cand ca deranjez.

Ii deranjez pe toti, toti ma urasc, mi se spune, toti “colegii” de breasla au cate o vorba de ocara la adresa mea.

Desi altii din jurul meu sau din industria in care eu activez par sa nu deranjeze cand ling cururi sau santajeaza sau dau tepe sau nu-si platesc datoriile sau santajeaza sau rateaza sau isi umilesc angajatii, eu deranjez.

Deranjez ca ma dezvolt cand toata lumea vede ca e criza. Deranjez ca nimeni nu poate afla cu certitudine “cine ma tine din spate”. Deranjez ca nu cer ajutorul nimanui. Deranjez ca nu ma afisez prea mult, deci sunt infumurat. Deranjeaza moaca mea, desi cei ce vorbesc despre mine nu au petrecut nici macar o ora cu mine, daramite o zi, ca sa vada cine sunt cu adevarat. Deranjez pentru ca, dupa mai multe esecuri, am ajuns sa contabilizez la rand cateva reusite: ar recunoaste multi ca sunt importante, daca nu as fi eu initiatorul lor.

Dar daca ar sti ei ce fac eu zi de zi ca sa ajung sa ii deranjez, poate ca s-ar mai gandi un pic.

Am 30 de ani, 125 de chile, ani de nesomn si pungi de un leu sub ochi.

De ani de zile, programul meu este aproximativ la fel: adorm la doua noaptea si ma trezesc la sapte.

De ani de zile, principalul meu scop este sa fiu onorabil cu angajatii si cu furnizorii mei, sa ii fac sa se simta in siguranta, chiar daca, de multe ori, am nopti in sir nedormite pentru a realiza asta.

De ani de zile, eu traiesc pentru idei. Si muncesc ca sa le vad realizate. Poate ca prin mana mea au trecut multi bani si poate ca acesti bani le-ar fi fost unora indestui ca sa se opreasca: si-ar fi luat de ei o casa mare, o masina scumpa, o cabana, inca o masina scumpa, ba poate chiar si o casa in strainatate.

Eu n-as da niciodata bani pe o casa: stau in chirie intr-o casa pentru care s-au chinuit si au cheltuit altii, nu vad de ce ar trebui sa dau sute de mii de euro doar “sa am un acoperis”. Am o masina superba, nici prea scumpa, nici prea ieftina, pe care mi-am dorit-o din suflet, caci are un design extraordinar. Dar eu nu am carnet de conducere, nici nu imi place sa sofez, o folosesc doar pentru desele si lungile drumuri pe care le strabat ca sa imi fac afacerile. Am zece camasi si zece perechi de blugi, pe care le folosesc timp de sase luni, dupa care le schimb cu altele. Stati linistiti, nu sunt cumpatat, nu sunt zgarcit, atat doar ca mie imi sunt destule.

Si orice suma de bani as avea in conturi, ea nu ramane mai mult de cinci secunde acolo. Investesc totul in dezvoltarea ideilor mele.

Cand spun totul, nu ma refer numai la bani. Ma refer si la defectul de a fi cheltuitor cu propria mea viata. Imi cheltui zilele cu desantare si plang mai apoi cand imi dau seama cat de putin timp petrec cu familia mea. Imi bat joc de mine cu osardie, imi vajaie capul de oboseala, dar nu ma opresc. Eu nu am sambata si duminica, nu am boli care sa ma opreasca (sau inca nu stiu de ele), sunt un workaholic patologic. Fac planuri, caut mereu solutii, ma gandesc la nuante; nu uit decat arareori, stiu stadiul de dezvoltare al tuturor proiectelor mele, indiferent daca nu mai sunt direct implicat in managementul lor. Adorm cu greu si doar daca ma gandesc la catei.

Cand altii sunt in concediu cate o luna de zile, eu muncesc. Cand altii ma injura, eu muncesc.

Dar nu asta e secretul meu cel mai mare. Ci faptul ca toti cei din jurul meu muncesc la fel de mult si la fel de repede. Ca intr-un angrenaj invizibil, ale carui sfori eu le trag, ale carui rotite eu le ung, ei muncesc impreuna cu mine ca sa indeplinim cat mai repede un scop. Si, credeti-ma, cei din jurul meu muncesc, nu freaca menta 6 din 8 ore.

Poate ca va suna a blabla, dar e adevarul. Cei care doresc si imi accepta stilul, inteleg ce trebuie sa facem si unde trebuie sa ajungem.

La reusitele noastre, nu am mai amintit multe lucruri.

Dar reusitele au depins in mare masura si de experientele mele, de oamenii care m-au ajutat sau invatat, de norocul meu, de flerul avut, de greselile facute, de riscurile (uneori tampite) asumate, de tupeul meu, de inversunarea mea, de orgoliul meu, de cuvantul meu dat si mereu respectat, de copilariile mele, de umilintele indurate, de razbunarile la care m-am “dedat”. Cu siguranta se poate spune despre mine ca nu stiu ce e calea de mijloc.

Pe cei ce se simt deranjati de mine nu cred ca am cum sa ii conving de contrariu. Dar pe mine nu tre’ sa ma iubeasca nimeni, nu candidez la nicio functie.

Nu o sa ii indemn nici sa ne masuram in succese si nereusite. Ele depind de atat de multi factori subiectivi incat ar fi o masuratoare copilareasca.

In spatele unui succes, poate sa stea un infarct. In spatele unui rateu, poate sa stea o promisiune neonorata, un lucru ce nu poate fi rostit, ba poate chiar si un ghinion.

In spatele si in fata noastra, stau multe aparente.

Acum, in fata mea, sta un tip gras, incercanat si nebarbierit.

Sunt eu si ma deranjeaza sa ma vad:  caci nu imi dau seama daca a meritat sau nu, daca mai merita sau nu.

Ori de cate ori am publicat pe Citynews.ro un accident mai deosebit de masina sau de motocicleta, articolul a facut mii de citiri in cateva ore. Scenariul e acelasi: intervin mai intai prietenii victimei si incep sa comenteze. Apoi se aduna alti cititori care se implica in comentarii.

As face o diferenta intre apetenta obisnuita pentru taboid si un fenomenul de pe Citynews: daca cititi comentariile, veti remarca ura proletara vidanjata de diversii cititori ai articolului. Din comment-urile lor se oglindeste o atitudine de ranchiuna profunda: soferul e un copil de bani gata, are masina tare – “de aia si-a permis”, numa’ pe aia cu masini slabe ii opreste politia, etc.

Sa luam un alt exemplu – accidentul “criminalului cu Porsche“, de acum cateva saptamani. S-a intamplat la fel: aceeasi ura.

Nu vreau sa trag concluzii sforaitoare, dar atitudinea asta de defulare pe net spune multe despre starea sufleteasca si despre frustrarile pe care le au romanii.

PS: Nu o sa inteleg niciodata care e mecanismul dupa care Hilote e acum in arest, iar autorul accidentului de pe Calea Floresti e in libertate. Nu o sa inteleg niciodata cum e posibil ca in plin centrul Clujului sa aiba loc asemenea accidente.

Sorin Grecu e un ziarist cam dus cu pluta. Dar il iubesc nespus. E unul dintre cei mai speciali jurnalisti clujeni si sunt mandru ca e in echipa Mesagerul de Cluj.

Grecu vorbeste mult, poate ca e putin cam infumurat, asa cum se uita el spre noi cand merge pe strada. Dar are si cu ce sa se “dea mare”: povestile lui nemapoimenite despre oameni nemaipomeniti ce au trait sau facut lucruri nemaipomenite sunt o raritate in presa locala.

Pacat. De n-ar fi Adevarul de Transilvania si Mesagerul de Cluj n-ati mai citi niciodata asemenea povesti.

Grecu ii stie pe toti: pe cersetori, pe profesori, pe poetii celebri, pe poetii ratati, pe artistii betivi, pe artistii fara faima, pe doctori, pe distrusi, pe cei lipsiti de sansa, pe cei misteriosi, pe cei nabadaiosi, pe cei modesti, pe cei aspri, pe cei ce tac, pe actorii invidiosi, pe actritele cu curu’ mare, isi mai stie iubirile, ba poate ca le stie si pe ale voastre.

Grecu se simte mai bine in cloaca dramei. Ca sa ii trezeasca mintea, povestile trebuie sa fie musai extraordinare: vietile obisnuite nu-i fac degetele sa scrie.

Pe Grecu il stiu toti. Bine, poate nu toti cei ce au gulere albe, dar, cu siguranta, il stiu toti cei ce l-au citit macar o data, toti cei ce au baut macar o data o votca cu el.

Grecu e inalt, mandru  si sarac. Dar nasul mandru si tinut spre cer il face sa arate ca un artist al faptelor strazii.

Eu il iubesc si pentru ca e sensibil, dar si pentru ca e exemplar de constiincios. Il mai iubesc si pentru ca  e un nedescurcaret al tehnologiei, il iubesc pentru ca rad de povestile-i ce nu se pot scrie la ziar, il iubesc pentru ca sunt mandru ca am reusit sa il aduc din nou la scris dupa ce, ani de zile, s-a lasat cucerit de dantelele televiziunii, unde facea niste reportaje atat de frumoase ca nu si-ar fi gasit locul niciodata in grilele televiziunilor ce promoveaza pzide proaste si tigani manelisti.

In fiecare numar din Mesagerul de Cluj, puteti citi macar un reportaj de suflet scris de Grecu. Azi, o sa citim impreuna povestea lui Pavel, cel mai bun lutier din Romania. Da, Pavel e cel din poza de pe Citynews.ro, ala cu sacoul ponosit si cu freza nedumicata, daar prin mainile caruia au trecut la vindecat marile lemne ale viorilor lumii: Guarneri, Amati sau Stradivarius. Cititi textul, merita.

Grecule, ma inclin. Si-i pun si pe ceilalti sa o faca.