Mi-era dor sa stau cu Iulica pana la 5 noaptea si sa mirosim ziarul. Sa picam de somn si sa ne doara coloana de la atata carat.

Ieri, Mesagerul de Cluj a fost expediat in 17 000 de exemplare, impreuna cu o cartulie cu retete din bucataria greaca.

Deja am primit primele semnale – au sunat oamenii sa ne felicite si unii chiar sa se aboneze.

Le place ca “e gros” si ca “ai ce citi”, le place ca sunt articole despre oras, nu le place “ca scrie cam mic”, le place ideea de a primi gratis cartile cu retete, le place ca “nu-l frunzaresti un minut si gata”.

Imi place mie ca am estimat corect caracteristicile targetului nostru si sper ca numarul de abonamente sa ne dovedeasca ca am mizat corect pe acest produs.

Sigur ca lumea intreaba de ce nu se gaseste la chioscuri. Nu ma intereseaza. Inca. S-ar putea sa il bag la chioscuri numai daca firmele si-l cumpara cu banii inainte. Dar nu ne bazam pe asta. In schimb, avem solutia ca ziarul sa se gaseasca in zonele aglomerate. E o solutie superba, o sa va dau detalii mai incolo.

Pregatim inca o surpriza, punem la cale o chestie tare prin care, in scurt timp – maxim 4-5 luni – sa ajungem la 60-80 de pagini, poate chiar mai mult.

Nasul meu mare nu m-a inselat nici de aceasta data, in Cluj-Napoca exista potential pentru un ziar local – tot ce trebuie e sa investesti, frate, ca in orice afacere.

Haiduciile si “sacrificiile” nu mai merg, daca nu ai produs si marketing, daca nu inovezi si daca nu iesi pe vanzari cu agresivitate, nu ai ce cauta in presa scrisa locala. E parerea mea, puteti sa o contestati.

Numai tambalaul asta cu sunatul si cu trimisul ne-a costat vreo 12 mii de euro. Dar am preferat sa cheltui banii astia pe asa ceva decat sa fac o lansare de ziar cu fast la vreun restaurant de cocalari si sa chem “notabilitatile” sa se imbuibe pe banii mei.

Mi-a fost dor de cerneala. Cerneala e cel mai bun drog pentru cei ce iubesc presa.

PS: Imi creste inima. Suna oamenii. Le place. Suna ei, ceea ce e un lucru interesant si straniu, caci clujenii sunt mai rezervati. Va tin la curent.

Oare cum ar fi ca, la 20 de ani de la Revolutie, sa mai fie o Revolutie?

Il auzeam pe Bogdan Teodorescu zicand recent ca sunt create toate premisele unor revolte sociale cusute cu violenta.

Am ras de el, dar daca…

V-am mai zis eu acum catava vreme despre parintii mei.

Tata si mama au crescut la casa de copii. Acolo s-au cunoscut si de-acolo au si plecat, impreuna, in viata.

Nu le plangeti de mila, ei, copiii de la “casa” sunt o secta speciala. Ei vad lumea prin alte filtre, sufletele lor sunt aparte: amestec de bunatate, frustrare, regret, speranta si naivitate.

De aia zic, mai cititi odata textul pe care l-am scris si pe care vi l-am linkuit mai sus. Si-apoi o sa intelegeti de ce un mic eveniment – implinirea a 50 de ani de la infiintarea Casei de Copii din Prundu Bargaului – le-a adus lor, orfanilor imbatraniti, o mare bucurie in inimi.

Mai jos, la 58 de ani, Craciunica si Ioan Alexa, mandrele produse ale unui sistem ce acum pare comunistoid dar care le-a salvat viata.

Pentru oameni de genul celor de mai jos nu exista reguli? Cred ca unii functionari ai Primariei se cam plictisesc, de vreme ce asemenea specimene isi bat joc de centrul orasului.

Ambele exemple sunt de pe Eroilor. Naspa.

E ceva in aer sau mi se pare mie?

Vin acasa capsunarii si se cara din tara tinerii?

Aud o gramada de tineri ca isi iau lumea in cap, scarbiti de tot ce li se intampla.

Un bun si vechi amic de-al meu, voce calda la Europa FM, s-a decis dintr-o data: pleaca in Spania. “Omule, am treispe ani de radio. Nu mai pot sa stau, m-am scarbit. Mi-am facut meseria cu drag, toti isi bat joc de noi. Am incercat sa ignor tot ce se intampla in jurul meu, dar am infrant. Stii ce vreau? Vreau sa ma duc sa spal farfurii, din banii de farfurii sa imi iau un mic resto in Andaluzia si sa imbatranesc acolo, pe plaja. Asta e visul meu. Si daca stau in tara asta, mai mult de o garsoniera in Berceni nu o sa am niciodata. O sa imbatranesc intre betoane uitandu-ma la televizor”.
Sincer? Parca si eu simt tot mai mult in ultima vreme sub limba un gust usor de renuntare.