Vacantele de vara mi le aduc cu greu aminte.

Poate pentru ca nu erau speciale.

Neavand bunici, singura aventura din cele trei luni de “concediu” era o vacanta la mare. Dar nu despre mare imi aduc aminte acum.

Zilele erau la fel – in fiecare dimineata, ma trezeam cu chica de par lac de sudoare, stiti senzatia?, cand te trezesti buimac de caldura diminetii in camera mica de la bloc… alene, din pat direct spre chiuveta, cu robinetul sasaind rece direct pe ceafa… painea cu gem lasata de tata pe masa, paharul cu lapte sau ceaiul de menta, cheile si o hartie mov de zece lei pentru strand.

La bloc, vacantele sunt aceleasi pentru toti copiii. Ziua incepea cu planificari de “bugete”: eu aveam zece lei, Paul Ghiulu’ avea zece lei, “Cur mic” avea rosii si branza, Samuel pocaitu avea, dar nu participa, Floca avea trei lei, dar mai facea inca zece din vandut de sticle, Adina avea socata si salam si, in general, tate mari, asa ca putea sa vina si pe banii nostri, numa’ sa ne putem holba la sutienul ei, facandu-ne planuri ascunse de mameleala in bazin.

(Pentru necunoscatori, mameleala este un obicei juvenil practicat de baieti “in contra” fetelor care se poate desfasura fie in pauzele dintre ore, fie la strand, fie pe maidan in timpul jocurilor. Lucrurile sunt simple: in cel mai grobian mod posibil, posesoarea de “chestii” este prinsa de doi baieti care ii strang mainile la spate, in timp ce “beneficiarul” ii pomponeste rotunjimile, in racnetele si lacrimile pline de umilinta ale victimei. Procesul se incheie cu dispersarea rapida a atacatorilor, care fug rupand pamantul de frica pietrelor sau unghiilor, dupa caz).

In general, pe la zece jumate, toti copiii blocurilor se porneau catre strand. In grupuri galagioase, carand pungi de-un leu cu haleala si prosopul, pitici sau galigani, ne aliniam pe cararea ce ducea spre Mecanica, dornici sa ajungem cat mai repede la balaceala.

Nimeni din obisnuitii casei nu schimba locul “de patura” din ziua precedenta. Tolomacii care indrazneau sa se puna pe locuri interzise erau zburataciti. Cat de repede? Pai, depinde de ce smecher aveai in gasca. Paul Ghiulu’ era un activ important pentru satra noastra, avand un pumn foarte respectat.

Si ziua incepea. Ce creme de soare, ce precautii, ne durea la slip de toti si toate! Dupa moiul obisnuit, joaca in bazin se pornea de la sine: ba o “oglinda” (primul sare in apa intr-un anume fel, restul trebuie sa ii copieze miscarea), ba un concurs de viteza, ba o miuta cu minge de treiscinci (din aia grea, de-ti radea pupatoarea daca nu te fereai), ba cine sare cap si merge cel mai mult pe sub apa.

Cand ne saturam de apa cu clor si pisat (sa nu va inchipuiti ca trei sute de pusti se oboseau sa iasa din bazin ca sa mearga la baie, hehe, nici vorba), incepeau jocurile de “outdoor”: septica americana, romaneasca, filcai, saisase, sah, table, marocco, bile, risca, animale din continente, douasunapestenas, riti-piti, calcatea, pastrama si cate si mai cate, zici ca-s Creanga).

La unu si ceva, ca la un semn, intreaga turma de pitpalaci simtea-n burta, ca diareea cea rea, taietura foamei. Grabitii insfacau franzela si rosiile, muscau din salam si isi ostoiau matul, nerabdatori sa mearga la joaca. Pedantii isi asezau prosopul cu patratele, desfaceau in tihna punga, curatau cu migala ouale fierte de coaja, taiau rosiile, branza, salamul, slanina sau ce se mai gasea in meniu, si apoi, triumfatori, incepeau sa infulece.

Feriti de problemele celor mari, in mijlocul zilei fara de vant, copiii blocurilor luau masa “in familie”.

Dupa masa, ca dupa orice masa, copiii blocurilor isi faceau siesta sub mesteceni. Ca oamenii mari, scoteam tigarile si pufaiam plescaind multumiti, sugandu-ne resturile de mancare din masele si dand drumul povestilor. Si, Doamne, ce povesti! Daca se vorbea despre masinute, nu se mai tinea seama de limita minciunilor! Ala cu nasul ars avea masinute cu telecomanda primite de la unchiul din Germania care urma sa ii aduca si un cart, ala gras avea un joc cu masini de viteza ce mergeau pe pista, ala cu ochii rosii avea un frate care mergea la nu-s ce club de la Casa Pionierilor unde faceau masini teleghidat care prindeau viteza sunetului!

Discutiile alunecau, firesc, spre femei. Cine e aia, ui ce tate are aia, aie e grasa (decideam mintenas cine nu merita atentie), aia e gagica lui ala, aia e proasta, pe aia am mamelit-o, poa’ sa fie gagica mea cand vreau. Se propuneau planuri de atac, se proiectau gauri la buda fetelor, dar nu se mai realiza nimic-nimic a doua zi.

Apoi, cand soarele se ascundea dupa fabrica, plecam spre casa. Mai pleostiti ca la sosire, dar nu intr-atat de obositi incat sa nu mai dam o bataie cu pietrele de pe calea ferata de la Mecanica. Daca nu ne bateam intre noi, alegeam ca tinta cabana portarului, spre care aruncam in cateva secunde zeci de pietre, luand-o repede la sanatoasa.

Morti de foame si de sete, calaream scarile blocului in asteptarea reprezentantilor legali ai familiei, furnizori de baza ai halelii de seara.

Era gata ziua de joi. O joie ca oricare alta, asa cum ar putea fi si cea de azi…

A venit cu tupeu si fara CV. Mi-a jurat insa ca e absolvent de Spiru Arici, la specialitatea “relatii ierbivore”.

Bistrita, Maramures, Salaj, Mures, Cluj, Alba… De fapt, nu doar Ardealul.

Suceava, Caras, Braila, Olt, Arges…

Toate judetele Romaniei mustesc de politicieni perfizi, mai vechi sau mai noi, copii acurate ale politicienilor damboviteni, cu nimic diferiti de ei, si care folosesc presa locala ca pe o curva: isi fac mendrele zilnic cu ea sau, o data la patru ani, o suna pe telefonul mobil si o cheama la un dans privat si platit.

Cand Alin Tise, presedintele Consiliului Judetean Cluj, nu raspunde la telefon unor jurnalisti care il enerveaza (sau l-au suparat), e clar ce parere are domnia sa inlauntru-i despre tagma noastra: n-o fi spunand-o, dar din nesimtiti si nenorociti, cu siguranta nu ne scoate.

E drept, cand are nevoie de presa, nu ezita sa le arate margeaua banului public, doar-doar vor intelege patronii de media pe de-a-ntregul ca, daca se lasa moale, vor cadea pe moale pe caldaramul crizei.

Pe cei care inghit pe nemestecate margica, i-am vazut cum arata: privesc in sus, recunoscator, proptiti in patru labe, lasandu-se infundati prin casute postale ori pe ecranele “televizoarelor locale”.

Tanarul Alin Tise trebuie sa se maturizeze si sa isi maturizeze relatia cu presa, daca doreste sa devina un adevarat om al administratiei. O presa care il mai si critica (ma refer strict la Citynews.ro) nu inseamna ca nu ii poate fi favorabila.

Cum subiectul banilor publici alocati presei de catre Consiliul Judetean Cluj a murit, imi permit sa ii spun domnului Tise ca, indiferent de banii pe care i-am fi primit, l-am fi criticat si laudat deopotriva, dupa masura muncii sale.

Dar il rog din suflet sa nu pice in cliseul politicienilor de paispe lei care au nenorocit Clujul pana acum si care s-au folosit de presa doar cand au avut nevoie: un ziar plin de limbi in fund, tiparit in mii de exemplare si bagat cu forta prin posta nu il va ajuta in cariera.

Un ziar sau o televiziune sunt “microfoanele” la care un ales poate vorbi cetatenilor despre munca sa.

A scrie despre activitatile si/sau realizarile domnilor Alin Tise sau Sorin Apostu, presedinte de Consiliu Judetean si primar al orasului, inseamna pentru unii a te da cu portocaliii. Tampitilor, si ce ati vrea sa facem? Sa ii ignoram? Fie ca ne plac, fie ca nu, cei doi sunt ceea ce sunt si vor fi pana peste trei ani de zile, cand stampila cetatenilor va decide daca mai raman sau nu in functie.

La Bistrita, nimic nu-i altfel. Primarul Ovidiu Cretu si-a pierdut efervescenta din campanie, nu-i cu nimic mai presus decat precedentii primari, isi ignora electoratul cu la fel de multa competenta. Daca are chef sa comunice ceva, o face prin ziarele “de casa”. Alti demnitari mai rasariti, precum Ioan Oltean, fac conferinte de presa cand au chef – relatia lor cu presa e o rutina, mai plicticoasa decat spalatul pe maini.

La Salaj, presa locala e o fantoma cu stomacul lipit de coloana vertebrala: nu indrazneste sa miste nimic – daca Tiberiu Marc, presedintele Consiliuliui Judetean, nu le mai arunca nicio ciosvarta? In presa locala de acolo nu vezi decat texte ce cu greu pot fi calificate ca jurnalism, sleahta politica i-a facut pe ziaristi sa stea cuminti in banca lor. Nu au voie sa sara la gat decat pe bani si doar impotriva adversarilor politici.

In Maramures, presa e mai vioaie. Dar acolo, lipsa de respect fata de presa a primarului Cristian Anghel sau a lui Mircea Man, seful judetului, face ca orice material critic, orice ancheta, orice nota discordanta din agenda publica sa pice in uitare. Politicienilor maramureseni pur si simplu nu le pasa.

In Mures, primarul Dorin Florea pompeaza bani, “pe indirect”, doar in presa sa. Si cand spun asta, nu vorbesc prostii.

In Alba, presa s-a mumificat de iubirea fata de taticul orasului, Mircea Hava. Iar treburile nu stau mai bine niciunde in tara. Ia priviti ce ancheta “distrugatoare” publica Informatia de Severin despre “sumele necuvenite incasate de anumite persoane din taxa de pasunat”, in loc sa scrie despre interlopii locali, despre traficul de granita si despre smenurile unor potentati locali, abonati la banul public.

Daca as putea sa ii conving pe patronii de presa locala, ma refer la cei care nu sunt legati financiar de oameni politici, sa ii ignore o saptamana pe acesti cocotati in functii, n-as rezolva nimic.

Fiindca lucrurile nu asa se rezolva. O saptamana de greva jurnalistica generata de jurnalistii locali i-ar face pe politicienii locali sa rada. Dar o saptamana de greva la care ar participa mogulii nationali, cred ca le-ar da multora de gandit.

VIP-urile politicii romanesti sunt dependente de media, innebunesc dupa expunere.

Presa ar putea deveni cu adevarat puternica doar atunci cand, constant si multa vreme, ar adauga la paletarul sau profesional si ignoranta.

Parca traiesc un deja-vu. Acum cinci ani, cu numai cateva luni inainte de alegeri, mirosea la fel in Romania. Mirosea a teama, a protest, a amenintare, a infumurare.

Cel care emana acest miros era PSD-ul domnului Adrian Nastase, pe atunci extrem de puternic, dar si puternic deconectat de la realitati. In infumurarea sa, Nastase nici nu admitea ca va pierde. Se vorbea de PNA, de arestari, de demiteri. Cu totii se gandeau: pai, ba, daca asta face asa ca si premier, ce-o sa se intample cu noi cand va fi presedinte? Vom rezista in atmosfera asta dictatoriala inca patru ani?

Acum, istoria se repeta (oare de ce repet si eu acest truism?). Domnul Traian Basescu e exact in postura lui Nastase. Si acum, ca si atunci, se vorbeste de arestari, de amenintari, de “las’ ca va aratam noi”. Si oamenii, turma de oameni, se intreaba: daca Traian s-a purtat asa cum s-a purtat in ultimii trei ani, vom rezista cu el inca cinci?

Cinci ani sunt multi ani.

Iar turma stie asta.

Si se gandeste.

PS: Sunt mirat si va sunt recunoscator pentru mesajele trimise. Nu fiti suparati pe mine ca nu am scris mai des, am fost foarte foarte foarte foarte prins cu diverse chestii, munca la birou si calatorii neprevazute.