Jul
30
Joia, vara, cand nu se intampla nimic
Filed Under Din oras | 9 Comments
Vacantele de vara mi le aduc cu greu aminte.
Poate pentru ca nu erau speciale.
Neavand bunici, singura aventura din cele trei luni de “concediu” era o vacanta la mare. Dar nu despre mare imi aduc aminte acum.
Zilele erau la fel – in fiecare dimineata, ma trezeam cu chica de par lac de sudoare, stiti senzatia?, cand te trezesti buimac de caldura diminetii in camera mica de la bloc… alene, din pat direct spre chiuveta, cu robinetul sasaind rece direct pe ceafa… painea cu gem lasata de tata pe masa, paharul cu lapte sau ceaiul de menta, cheile si o hartie mov de zece lei pentru strand.
La bloc, vacantele sunt aceleasi pentru toti copiii. Ziua incepea cu planificari de “bugete”: eu aveam zece lei, Paul Ghiulu’ avea zece lei, “Cur mic” avea rosii si branza, Samuel pocaitu avea, dar nu participa, Floca avea trei lei, dar mai facea inca zece din vandut de sticle, Adina avea socata si salam si, in general, tate mari, asa ca putea sa vina si pe banii nostri, numa’ sa ne putem holba la sutienul ei, facandu-ne planuri ascunse de mameleala in bazin.
(Pentru necunoscatori, mameleala este un obicei juvenil practicat de baieti “in contra” fetelor care se poate desfasura fie in pauzele dintre ore, fie la strand, fie pe maidan in timpul jocurilor. Lucrurile sunt simple: in cel mai grobian mod posibil, posesoarea de “chestii” este prinsa de doi baieti care ii strang mainile la spate, in timp ce “beneficiarul” ii pomponeste rotunjimile, in racnetele si lacrimile pline de umilinta ale victimei. Procesul se incheie cu dispersarea rapida a atacatorilor, care fug rupand pamantul de frica pietrelor sau unghiilor, dupa caz).
In general, pe la zece jumate, toti copiii blocurilor se porneau catre strand. In grupuri galagioase, carand pungi de-un leu cu haleala si prosopul, pitici sau galigani, ne aliniam pe cararea ce ducea spre Mecanica, dornici sa ajungem cat mai repede la balaceala.
Nimeni din obisnuitii casei nu schimba locul “de patura” din ziua precedenta. Tolomacii care indrazneau sa se puna pe locuri interzise erau zburataciti. Cat de repede? Pai, depinde de ce smecher aveai in gasca. Paul Ghiulu’ era un activ important pentru satra noastra, avand un pumn foarte respectat.
Si ziua incepea. Ce creme de soare, ce precautii, ne durea la slip de toti si toate! Dupa moiul obisnuit, joaca in bazin se pornea de la sine: ba o “oglinda” (primul sare in apa intr-un anume fel, restul trebuie sa ii copieze miscarea), ba un concurs de viteza, ba o miuta cu minge de treiscinci (din aia grea, de-ti radea pupatoarea daca nu te fereai), ba cine sare cap si merge cel mai mult pe sub apa.
Cand ne saturam de apa cu clor si pisat (sa nu va inchipuiti ca trei sute de pusti se oboseau sa iasa din bazin ca sa mearga la baie, hehe, nici vorba), incepeau jocurile de “outdoor”: septica americana, romaneasca, filcai, saisase, sah, table, marocco, bile, risca, animale din continente, douasunapestenas, riti-piti, calcatea, pastrama si cate si mai cate, zici ca-s Creanga).
La unu si ceva, ca la un semn, intreaga turma de pitpalaci simtea-n burta, ca diareea cea rea, taietura foamei. Grabitii insfacau franzela si rosiile, muscau din salam si isi ostoiau matul, nerabdatori sa mearga la joaca. Pedantii isi asezau prosopul cu patratele, desfaceau in tihna punga, curatau cu migala ouale fierte de coaja, taiau rosiile, branza, salamul, slanina sau ce se mai gasea in meniu, si apoi, triumfatori, incepeau sa infulece.
Feriti de problemele celor mari, in mijlocul zilei fara de vant, copiii blocurilor luau masa “in familie”.
Dupa masa, ca dupa orice masa, copiii blocurilor isi faceau siesta sub mesteceni. Ca oamenii mari, scoteam tigarile si pufaiam plescaind multumiti, sugandu-ne resturile de mancare din masele si dand drumul povestilor. Si, Doamne, ce povesti! Daca se vorbea despre masinute, nu se mai tinea seama de limita minciunilor! Ala cu nasul ars avea masinute cu telecomanda primite de la unchiul din Germania care urma sa ii aduca si un cart, ala gras avea un joc cu masini de viteza ce mergeau pe pista, ala cu ochii rosii avea un frate care mergea la nu-s ce club de la Casa Pionierilor unde faceau masini teleghidat care prindeau viteza sunetului!
Discutiile alunecau, firesc, spre femei. Cine e aia, ui ce tate are aia, aie e grasa (decideam mintenas cine nu merita atentie), aia e gagica lui ala, aia e proasta, pe aia am mamelit-o, poa’ sa fie gagica mea cand vreau. Se propuneau planuri de atac, se proiectau gauri la buda fetelor, dar nu se mai realiza nimic-nimic a doua zi.
Apoi, cand soarele se ascundea dupa fabrica, plecam spre casa. Mai pleostiti ca la sosire, dar nu intr-atat de obositi incat sa nu mai dam o bataie cu pietrele de pe calea ferata de la Mecanica. Daca nu ne bateam intre noi, alegeam ca tinta cabana portarului, spre care aruncam in cateva secunde zeci de pietre, luand-o repede la sanatoasa.
Morti de foame si de sete, calaream scarile blocului in asteptarea reprezentantilor legali ai familiei, furnizori de baza ai halelii de seara.
Era gata ziua de joi. O joie ca oricare alta, asa cum ar putea fi si cea de azi…
Jul
28
Ciceoul, subdiviziunea locala a Ridzi-ului
Filed Under Din oras | 12 Comments
Zicea bine ce zicea prietenul meu vechi Tibi Farcas (cu care ma ciondanesc constant, dar pe care il consider un opinent solid): Cluj-Napoca e un oras care nu isi asuma opinii publice, care nu are placerea polemicii, ci a barfei pe la colturi.
E orasul taberelor, orasul in care un presedinte de banca se imbraca mai prost decat un administrator de bloc, orasul in care presa se zborseste pe terase cu vehementa, dar tace chitic cand trebuie sa vorbeasca raspicat. Orasul in care o moarte se ascunde cu cateva mii de euro, orasul in care pretindem ca exista o viata culturala activa si importanta (in fapt, lansari de carte sau expozitii in care se aduna amicii artistului la un piscot si o palinca).
E insa si orasul unde se fac afaceri mari: asfaltari, reabilitari, infrumusetari, “panselari”, “bordurari”. Aici un stadion, colo un aeroport, dincolo o filarmonica, acolo o reamenajare, mai incolo un parking.
In genul asta de orase, s-a dezvoltat cum nu se poate mai bine, subdiviziunea locala a speciei nationale Ridziphorus Ciordelis, pe numele ei Ciceo Provincialis.
Chiar daca de mai mica anvergura, aceasta specie are gene bine implementate: coloana vertebrala este fooooarte elastica in functie de culoarea vantului ce bate, are un simt dezvoltat al disimularii, manifestand un mare respect fata de uniforma. Adaptabilitatea speciei este maxima: saritor nevoie mare atunci cand uniformele ii solicita servicii (sau cand serviciile ii solicita servicii 
), Ciceo Provincialis face orice pentru imbunarea lor, reusind, intre putinele momente de ragaz, sa se ocupe si de propria sa indestulare.
Specia Ciceo Provincialis supravietuieste mai bine intemperiilor politice. Spre deosebire de specia Marianus Proorocus, pe care nici telefoanele din ”mediul inalt” nu au salvat-o de la extinctie, Ciceo Provincialis va supravietui multa vreme de acum inainte in urbea noastra. Fiindca este o specie utila. Utila unora.
Jul
25
Cache e porecla lui Catalin Chereches, un cocalar social-democrat ajuns prin noroc deputat in Maramures, dupa ce si-a cumparat locul pe liste (asta o stiu de la un personaj influent din topul primilor zece decidenti ai PSD).
Tanar, simpatic, bine imbracat, Cache nu a intrat nepregatit in politica. Urmand exemplul celor mai batrani dintre politicieni, el a intrat in politica cu un dosar de coruptie pe care DNA il investigheaza in acest moment.
Ca politica i se potriveste de minune, o dovedeste nonsalanta cu care Cache povesteste despre dosarul instrumentat de DNA Cluj, pe care il considera irelevant, ba chiar este convins ca dosarul nu il vizeaza.
Ma bucur pentru Cache, a iesit repede din apele rele ale unui start temator si s-a aruncat viguros si vivace in valtoarea adevarata a politicii romanesti: de-acum inainte
Ca Cache (!), mai sunt multi tineri “de perspectiva” intrati recent in politica romaneasca. Ridzi e un alt exemplu, mai bine mediatizat probabil fiindca era mai la indemana presei dambovitene.
Dar nici numele “de provincie” nu sunt de neglijat.
Par egzamplu, tanarul deputat Gheorghe Coroama din Suceava, penelist la momentul castigarii mandatului de parlamentar, s-a transferat “in mercato” la portocalii.
Sau domnul deputat PD-L William Branza, monument de prostie umana, un om care ar trebui sa se afle la pensionul celor cu probleme de dilibau decat in Parlament.
Daca asa se reformeaza clasa politica, daca tineri de genul asta vor face legile Romaniei peste zece ani, atunci sa-mi bag picioarele in el de neam si in ea de tara!
Jul
24
Cel mai nou angajat al Ima
Filed Under Din oras | 8 Comments
A venit cu tupeu si fara CV. Mi-a jurat insa ca e absolvent de Spiru Arici, la specialitatea “relatii ierbivore”.
Jul
22
Urasc sa lucrez cu statul si ma feresc cat pot de orice contract de asemenea gen, indiferent de suma pusa in joc. De obicei se lasa cu nervi, am de-a face cu functionari incompetenti, platile se intarzie la nesfarsit si poti avea si surpriza sa te scuipe vreunul, aratandu-te cu degetul ca vrei sa sugi din banul public.
Asta nu inseamna ca nu urmaresc cu atentie viermuiala care se creaza in jurul SEAP, Sistemul Electronic de Achizitii Publice, si felul in care unii contractori (statul) incearca sa doseasca licitatiile cu dedicatie sau sa “creeze” caiete de sarcini cu conditii numeroase, dar specific alese pentru un anume castigator.
Vorba aia, sa nu se spuna ca statul roman nu e transparent in acordarea banilor publici pentru clientela, s-a facut un sistem “transparent”, ca sa vada prostimea cat de cinstit se lucreaza.
Trecand peste faptul ca aceste caiete de sarcini sunt facute de secretarute si viceprimarei tampiti, la ele mai participa si tot felul de firmulite ce practica un dumping nociv, nerealist si neracordat la un business-plan, fiind dispuse sa liciteze oricat de putin, numai sa isi adjudece cateva sute de milioane, probabil mai mult decat stringente pentru supravietuirea lor.
Dar nu despre asta am vrut sa scriu astazi, ci despre felul in care un initiator de licitatie poate sa decida subtil castigatorul printr-o simpla conditie de participare. Daca ar fi fost vorba de vreun minister care dadea banii unor casuneni, nu m-ar fi deranjat faza, dar in cazul de fata discutam chiar despre Academia Romana – filiala Cluj, ce a organizat recent o licitatie pentru tiparirea unor carti de arheologie. Nu stiu cu ce insemnatate academica, dar putin importa.
Un ochi avizat, insa, isi dadea seama ca cerintele din caietul de sarcini erau “trantite”, de vreme ce o insignifianta si aparent de nebagat in seama conditie impunea participantilor la licitatie sa aiba experienta in tiparirea de carti de arheologie. INCREDIBIL!
De parca o carte de arheologie nu se tipareste la fel ca una de geografie!
Felicitari Academiei Romane, vivat ciorditores!
Jul
21
Obsession, un brand mai solid ca UBB
Filed Under Din oras | 5 Comments
Da, dom’le, de data asta sunt mai mult decat de acord cu presedintele Romaniei: problemele din universitatile private nu sunt cu nimic diferite de cele intalnite in universitatile de stat. La fel de mult putregai si carii s-au adunatara in toate!
Hai sa fim seriosi!
Si sa luam Targu-Mures sau Sibiul, cu universitati de stat in care mis-masurile si slabele standarde sunt la ordinea zilei!
Sa ne aducem aminte de Oradea si de diplomele universitare trase la xerox de catre fostul rector Teodor Maghiar, care nu a vrut sa elibereze scaunul pana nu l-a convins PNA-ul.
Slabele standarde au fost tolerate de-a lungul anilor de ministrii lipsiti de curaj. Ca o fi vorba de universitatea arabului de la Bogdan Voda, ca o fi vorba de universitatea domnului Andrei Marga, un soi de Vladimir Putin universitar (ce ba e rector, ba presedinte de nu stiu ce), ca o fi vorba de Spiru Haret-ul comunistoidului Aurica Bondrea, toate universitatile romanesti s-au pus pe capatuiala, devenind adevarate sereleuri cu obiective mercantile, nicidecum academice.
Degeaba se supara domnul Marga, altminteri cel mai respectabil “proprietar” de universitate din Romania – nici macar Babes-Bolyai nu a reusit sa intre in topul celor mai cele unitati academice din lume.
Pentru asta e nevoie de viziune si de investitii, de calibrajul ofertelor si de investitii in imagine, de marketing adevarat si de parteneriate reale, de un corp profesoral reputat si de racordarea ramurilor educationale la sistemul prozaic, dar eficient, al cererii si ofertei!
Cand vezi in “management universitar” doar ridicarea de cladiri si schimburi de terenuri, cand iti creezi imagine publicand articole sforaitoare despre universitate in reviste “de specialitate” pe care nu le citeste nimeni, cand marketingul tau e compus din “campanii de informare” in ziarele locale pe care le umpli cu machete in care insiruiesti specialitati fara noima, aidoma preturilor la tigari, cand transformi acordarea de titluri de Doctor Honoris Causa intr-un schimb de “amabilitati academice” de genul na-ti-o tie, da-mi-o mie, si, mai ales, atunci cand nu privesti spre student, cum sa fii cea mai buna universitate din Romania?
Universitatile din Romania sunt, asa cum spune presedintele, niste sindicate ce, in timp, au acumulat averi uriase: si banesti si relationale.
Spaguind in stanga si in dreapta mai marii zilei, ba cu un plic cu bani, ba cu o angajare a nevestei, ba cu un doctorat, universitatile si-au vazut de treaba, transformand mediul academic romanesc intr-un fel de Liga 1.
Si poate de aceea reactioneaza acum atat de vehement la gestul Ecaterinei Andronescu.
Gestul recent al doamnei ministru a fost unul justificat, dar a venit mult prea tarziu, basca miroase de la o posta a vendeta.
Doamna Andronescu este un soi de Mitica Dragomir, ce sanctioneaza aspru ilegalitatile din mediul academic, dar tace chitic cand Nicu Gheara intervine telefonic si ii spune sa se potoleasca.
Cutremurul declansat de doamna ministru isi va pierde forta. Undele de soc se vor diminua cand spagile si amenintarile, promisiunile si interventiile isi vor fi facut efectul.
E criza, cum se zice la teveu. E praf, cum se zice intre cocalari. E alegeri, cum se zice la damboviteni.
PS: Nu glumeam in titlu. Nu fac deloc misto. Clubul Obsession e mai brand de Cluj decat UBB-ul, face mai multe eforturi sa se mentina atractiv si e mult mai cunoscut in afara Clujului, printre tineri.
Sa se supere cine o vrea, da’ asta e parerea mea!
Jul
19
Bistrita, Maramures, Salaj, Mures, Cluj, Alba… De fapt, nu doar Ardealul.
Suceava, Caras, Braila, Olt, Arges…
Toate judetele Romaniei mustesc de politicieni perfizi, mai vechi sau mai noi, copii acurate ale politicienilor damboviteni, cu nimic diferiti de ei, si care folosesc presa locala ca pe o curva: isi fac mendrele zilnic cu ea sau, o data la patru ani, o suna pe telefonul mobil si o cheama la un dans privat si platit.
Cand Alin Tise, presedintele Consiliului Judetean Cluj, nu raspunde la telefon unor jurnalisti care il enerveaza (sau l-au suparat), e clar ce parere are domnia sa inlauntru-i despre tagma noastra: n-o fi spunand-o, dar din nesimtiti si nenorociti, cu siguranta nu ne scoate.
E drept, cand are nevoie de presa, nu ezita sa le arate margeaua banului public, doar-doar vor intelege patronii de media pe de-a-ntregul ca, daca se lasa moale, vor cadea pe moale pe caldaramul crizei.
Pe cei care inghit pe nemestecate margica, i-am vazut cum arata: privesc in sus, recunoscator, proptiti in patru labe, lasandu-se infundati prin casute postale ori pe ecranele “televizoarelor locale”.
Tanarul Alin Tise trebuie sa se maturizeze si sa isi maturizeze relatia cu presa, daca doreste sa devina un adevarat om al administratiei. O presa care il mai si critica (ma refer strict la Citynews.ro) nu inseamna ca nu ii poate fi favorabila.
Cum subiectul banilor publici alocati presei de catre Consiliul Judetean Cluj a murit, imi permit sa ii spun domnului Tise ca, indiferent de banii pe care i-am fi primit, l-am fi criticat si laudat deopotriva, dupa masura muncii sale.
Dar il rog din suflet sa nu pice in cliseul politicienilor de paispe lei care au nenorocit Clujul pana acum si care s-au folosit de presa doar cand au avut nevoie: un ziar plin de limbi in fund, tiparit in mii de exemplare si bagat cu forta prin posta nu il va ajuta in cariera.
Un ziar sau o televiziune sunt “microfoanele” la care un ales poate vorbi cetatenilor despre munca sa.
A scrie despre activitatile si/sau realizarile domnilor Alin Tise sau Sorin Apostu, presedinte de Consiliu Judetean si primar al orasului, inseamna pentru unii a te da cu portocaliii. Tampitilor, si ce ati vrea sa facem? Sa ii ignoram? Fie ca ne plac, fie ca nu, cei doi sunt ceea ce sunt si vor fi pana peste trei ani de zile, cand stampila cetatenilor va decide daca mai raman sau nu in functie.
La Bistrita, nimic nu-i altfel. Primarul Ovidiu Cretu si-a pierdut efervescenta din campanie, nu-i cu nimic mai presus decat precedentii primari, isi ignora electoratul cu la fel de multa competenta. Daca are chef sa comunice ceva, o face prin ziarele “de casa”. Alti demnitari mai rasariti, precum Ioan Oltean, fac conferinte de presa cand au chef – relatia lor cu presa e o rutina, mai plicticoasa decat spalatul pe maini.
La Salaj, presa locala e o fantoma cu stomacul lipit de coloana vertebrala: nu indrazneste sa miste nimic – daca Tiberiu Marc, presedintele Consiliuliui Judetean, nu le mai arunca nicio ciosvarta? In presa locala de acolo nu vezi decat texte ce cu greu pot fi calificate ca jurnalism, sleahta politica i-a facut pe ziaristi sa stea cuminti in banca lor. Nu au voie sa sara la gat decat pe bani si doar impotriva adversarilor politici.
In Maramures, presa e mai vioaie. Dar acolo, lipsa de respect fata de presa a primarului Cristian Anghel sau a lui Mircea Man, seful judetului, face ca orice material critic, orice ancheta, orice nota discordanta din agenda publica sa pice in uitare. Politicienilor maramureseni pur si simplu nu le pasa.
In Mures, primarul Dorin Florea pompeaza bani, “pe indirect”, doar in presa sa. Si cand spun asta, nu vorbesc prostii.
In Alba, presa s-a mumificat de iubirea fata de taticul orasului, Mircea Hava. Iar treburile nu stau mai bine niciunde in tara. Ia priviti ce ancheta “distrugatoare” publica Informatia de Severin despre “sumele necuvenite incasate de anumite persoane din taxa de pasunat”, in loc sa scrie despre interlopii locali, despre traficul de granita si despre smenurile unor potentati locali, abonati la banul public.
Daca as putea sa ii conving pe patronii de presa locala, ma refer la cei care nu sunt legati financiar de oameni politici, sa ii ignore o saptamana pe acesti cocotati in functii, n-as rezolva nimic.
Fiindca lucrurile nu asa se rezolva. O saptamana de greva jurnalistica generata de jurnalistii locali i-ar face pe politicienii locali sa rada. Dar o saptamana de greva la care ar participa mogulii nationali, cred ca le-ar da multora de gandit.
VIP-urile politicii romanesti sunt dependente de media, innebunesc dupa expunere.
Presa ar putea deveni cu adevarat puternica doar atunci cand, constant si multa vreme, ar adauga la paletarul sau profesional si ignoranta.