Atat de seci mi se par ziarele din ziua de azi… Mai ales cele locale. Abia de mai poti citi cate ceva. Unde sunt reportajele din Ziarul de Cluj, Stirea, Mesagerul? Va spun eu: in amintirile noastre.
Hai sa va pun un nod in gat cu un reportaj scris de mine in 2 aprilie 1999. E un reportaj pornit din nimic: eram doar curios ce se intampla cu mortii nimanui, cei fara de familii, cei ciopartiti de studenti?
Sper sa va produca aceeasi emotie pe care am simtit-o si eu la acea vreme.
Neidentificatii lui Dumnezeu
Cand vrea Dumnezeu sa-si aduca aminte de ei, de cei fara de nimeni, ii omoara. Le scurteaza vietile chinuite. „Nimanuii” adorm „intru dincolo” pe strada, sub vreun carton maro sau cu capul intr-un tomberon ruginit. Ori se trezesc in cate o dimineata ca frigul le-a furat suflarea, ucigandu-le trupul.
Imediat dupa ce pleoapele li se inchid, sufletele sunt, cum s-ar spune, reabilitate. Ajung unde trebuie. Dumnezeu isi mai repara din greseli. De ceea ce ramane, adica cele cateva zeci de kilograme de carne, se ocupa tot oamenii. Din obligatie. Fiindca nu poti sa-i lasi „pe amaratii aia” in strada, sa se imputa. La casa mortilor cu ei!
In morga, mortii (tot ai nimanui) odihnesc vreo trei zile. Patru. Cinci… Si daca nu vine nimeni (cine sa vina?), ii iau studentii. Ii casapesc bine, se uita la ficatul umflat („betivan, da-l dracului!”), la plamanul argintiu, la creierul mic, la sexul paros… Dupa ce nu mai pot alege nimic din ei sau dupa ce mucegaiesc bine in morga, vine omul cu deciziile „intr-un singur exemplar”: „No, hai, incarcati-i in masina pe toti noua, ca gata, le-a venit randul!”
Manipulantii cu chipiu hazliu, un pic visiniu, mai mult negru, ii aduc de jos, behaind sacadat cand dau de aer curat: „Baga-mi-as, iti vine sa borasti cat de rau put astia!”. Claditi cu grija, sa nu se rastoarne, „Neidentificat” numarul 1,2,9, pornesc spre cosul de gunoi final…
__________________________________________
Nu m-au luat cu ei in masina. Daca n-am vrut sa dau din urechi, n-au vrut nici ei, groparii si manipulantii, sa ma incarce si pe mine. Cand am ajuns la „Cimitirul Saracilor” din Valea Chintaului, ei incepusera treaba. „Baai, he,he ai ajuns? Ai vinit cu glaja?”, zice unul cu gura mare si cu ochelari de musca. „Daca n-ai adus nimica, nu te lasam sa faci poze!” Si cand sa mai adauge ceva, enervantul ala bine imbracat care era responsabil cu mortii, i-a retezat avantul, injurandu-l la munca.
Fara cei din sicriu, sunt cu totul zece oameni. Sau noua. Nu-i mai numar, fiindca ma atrage mai mult imaginea sicrielor descarcate pe iarba arsa. De ce e arsa iarba?
„Futu-i Dumniezau’ ei de funie!”, constata unul aburcat pe o movila de pamant maro. Se opinteste in cizme mai bine si cosciugul coboara alene. La locul unde trebuie sa coboare. Unde au hotarat ei ca trebuie asezat. „Dumnezeeu sa-l odihneascaaa!” si imediat fliu!, o flegma mare si verde iese in viteza din gatlej si aterizeaza pe o piatra.
E mare flegma. Si prost scuipata. E chiar pe marginea pietrei si tocmai se da jos de pe ea. Aluneca. Gata, a ajuns in tarana si, din cauza vantuirii, se maroneste la un capat cu un pic de argila…
„Dumnezeeu sa-l odihneascaaa!” A mai coborat unul. Asta o fi preotul? Ma uit in groapa. Dar nu e groapa. E o gropita ingusta in care gafaie un om in salopeta albicioasa. Mnia! Si harletul se implanta in pamant. E tare pamantul. Facut din argila indesata. Ca a plouat. A!A!A! Acum a intrat mai bine! Haaa! Omuletul cu negru pe barba ridica ditamai halca de pamant si abia o azvarle din groapa. Ioi! se odihneste el. „Gata, ba, ii destul, io nu mai pot!” si iese. „Ma, nu va prostiti, ca nu-i destul de adanca. Marine, hai coboara tu si mai luati de acolo un pic!”, ordona „responsabilul”.
___________________________________________________
Langa gropita, o gropoaie. Aici s-a pus grosul. Deja doi sunt asezati unul peste altul, cel de sus e un pic acoperit cu tarana maro. Sunt unul peste altul. Oare or fi doi barbati, doua femei, o femeie sub un barbat? Ha, ha… Ce bou sunt! Un bulgar de pamant imi loveste pantoful.
In cealalta, a treia groapa, sunt deja doua racle. Asta e gata, presupun. Un vlajgan si un negricios incep sa lopateze argila peste ele.
„Crestinilor, nu mai aruncati pamant pe ei, ca nu mai pot sa oficiez slujba”, pitigaie o voce savanta. E prea departe, dar dupa negreala de pe haine trebuie sa fie preotul.”Dumnezeu sa ii ierte si sa-i binecuvanteze!”, turuie si apoi: „Respecte!”, catre oamenii (din jurul) gropii.
Nu mai au mult oamenii, sa stea linistit. Sta linistit. Fara sa-l intreb nimic, imi spune ca vine aici din mila, pe gratis. Nu ii trebuie nici un ban. El e modest si nu se bate cu pumnul in piept. Cei de aici nu sunt oamenii nimanui. Nuu, sunt oamenii lui Dumnezeu. Pe dracu, imi vine sa zic, dar devin atent la vorba cantata a parintelui:”Acum cativa ani era sa mor asa, intr-un mod mai ciudat, dar am scapat cu bine. Asta mi-a schimbat viata. Ca daca as fi murit ar fi fost rau, mai ales pentru sotie. Copii ar fi ramas si ei in durere. De aia, daca as putea, m-as autoinvita oriunde e nevoie de ajutorul meu”.
Il rog sa imi povesteasca despre cum a fost cand era el cat pe aci sa ajunga intr-un mormant „confort unu”. „Nu vreau sa va povestesc! Lasati, nu vreau sa fac un caz din asta! Mai bine nu!” Simt exact contrariul. Mi-ar povesti chiar bucuros. Dar vrea sa ma incredinteze ca lui nu ii place sa vorbeasca despre sine, sa nu credem cine stie ce, sa nu cumva… Dar nu se poate abtine prea mult. Desi eu am renuntat la idee, revine: „No, daca tot vreti sa stiti, am avut o viroza respiratorie care s-a complicat in meningo-encefalita si am intrat in coma vreo saptamana. Da, da, am fost mort! Dar m-am trezit multumita bunului Dumnezeu si am inteles ca trebuie sa fac si mai multe…”
Ma plictiseste deja. Nici nu-l mai ascult. Mai interesant e diplomatul pe care il desface tacticos. Inauntru se ghemui sutana. Ca sa incapa mai bine. Dar inca nu e momentul pentru ea. Scoate doar cadelnita gri si o lumanare alba. Cu ata botita.
—————————————————
Pana acum, am stat degeaba aici. N-am simtit esentialul. Am stat de partea gropii unde batea vantul. Si n-am simtit. Mirosul. Putoarea. Oare „miros” si „putoare” sunt sinonime? Nu, nu cred.
Fiindca putoarea de aici miroase a cadavru. De mata calcata de masini si plina de muste. Asta e putoare de oameni. E o putoare acra, care imi ramane in gat. Iar in gat sunt ca desertul, n-am pic de scuipat.
Mai coboara inca doi morti. Si mai apare un popa. Cu barba mare, neagra si un pic argintie, langa buze. Asta da popa! Cu obraji plini si inrositi! Cica de frig.
Si mai e mirosul. Mirosul e altfel. Mirosul pute a nisip de la mare, cand trece dimineata valul sarat. Ba nu! Acum stiu! Tot cu marea e ceva… Miroase a alge verzi si cleioase care putrezesc in soare. Da, a asta miroase. A saratura care imi trece prin nari si ajunge in gatul uscat. Imediat se porneste robinetul cu saliva.
Groparii se odihnesc. Deocamdata, ei au terminat. Manipulantii mai au doar un sicriu de bagat la racoare. Si gata. E timpul pentru o tigara. Respira toti aerul din tigara, parca inciudati ca trebuie sa asude pentru niste… Ma uit la sicrie. Sunt asezate cu grija. Unul e un pic deschis si se tot misca in jos. Mai bine zis aluneca. Tot nu e bun cuvantul. „Lasa-l, Ioane, nu trebe sa te sui pe el, ca se aseaza singur!”
Pe cantul unui sicriu scrie: „Farkas Gheorghe” si mai jos „neidentificat”. Cum naiba e asta? Si Farkas si neidentificat. Pe altul scrie Otilia nu stiu ce. Pe altul iara „neidentificat”. Scrie pe o hartiuta, nu pe lemn. Pe o hartiuta lipita pe lemn. Cum adica, bai, si cu nume si neidentificat? Nu-mi aude nimeni gandul. Dumnezeu e atat de pedant, ma gandesc, incat nu poate sa primeasca asa, „pe neveu”, sufletele, cum le toaca la cei vii capul. Sa le puna nume. SI cred ca numele au fost puse de nevoie. Asa, ca sa aiba ce pomeni popa. Cum ar fi sa lalaie: „si odihneste-L, Doamne, pe robul Tau, Neidentificat”?
Si iar ma uit la sicrie. Din alea de doi lei, asa, de mantuiala. Ca sa nu-i ingroape in saci de rafie. Stau si ele acolo, stinghere, cu mortii in ele, morti innegriti sau galbejiti la piele, care nu fac nimic, doar se odihnesc. Imi vine sa ragai voma de la miros. Dar animalul de mine, ma surprind ca inspir si mai cu sarg duhoarea.
Popii se converseaza cu amabilitati si dintr-o data incep sa imbrace sutanele. Cel mai „galonat” pupa haina la inferior. Apoi si-o pupa si pe a sa, bataind mana pe piept, intr-un plus. Nu o cruce. N-a fost chiar ca o cruce. Mai mult un plus. Inferiorul, cel cu „moartea ciudata”, are datoria de a aprinde tamaia cadelnitei. Tamaia ascutita fumega inecacios si se lumeste cu fumul de mahoarca scuipat de gropari.
Se aprinde lumanarea cu fitil botit. Asa cum e ea acum, implantata in tarana sfaramata, da bine. E alba si flacara galbena „merge” cu maroul argilei. Vantul sufla mai mult fiindca are chef sa o stinga. Imi zic in gand: pun pariu ca nu se va stinge, fiindca astia au fost prea amarati si au fost cu sufletul bun. Obiditii lui Dumnezeu. Na, uite ca s-a stins. Dar unde e fumul? Nu, nu s-a stins, dar flacara l-a pacalit deja pe popa, care s-a si prezentat langa ea, amenintand-o cu bricheta.
M-a pacalit si pe mine.
Popa superiorul da ture gropilor, balanganind cadelnita. Celalalt incepe repede si cantat: ”Sfinte Doamne, Sfinte Mare, Sfinte fara de pacaaat…” Apoi se opreste. Si grav. Chiar normal: „Tatal Nostru, carele esti in Ceruri, sfinteasca-se numele Tau, faca-se voia Ta…”
Plec. Eu nu cred in Dumnezeu.
Citeste mai mult
