Zic revistele glossy de business ca e unul dintre cei mai importanti oameni care au marcat istoria post-revolutionara a Romaniei.

A fost cel care a pus bazele primei legi a audiovizualului romanesc. A creat PRO TV, un canal care a consolidat si rafinat democratia romaneasca. Sa nu vi se pare vorbele prea mari, asta a facut, chiar daca a facut si greseli.

Este un trend setter adevarat. Nu inceteaza sa ma uimeasca.

Duminica asta, am stat cu ochii cascati si am urmarit Poveste de cartier. De la greata pana la uimire, de la admiratie si pana la isterie, am trecut prin toate starile privind la cel mai nou pariu al lui Sarbu.

E o poveste de viata, o combinatie de telenovela romaneasca cu accente bollywoodiene, un soi de musical manelistic. Bai, dar ce realizare, ce imagine, ce tupeu! Incredibil! Fara pretentii, dar exceptional realizat, experimentul lui Sarbu a adus o super audienta pe un segment orar in care se batea cu un meci de Liga 1 si cu plictiseala telespectatorilor generata de lipsa de imaginatie a multor televiziuni romanesti ce baga duminica seara reluari penibile.

Sunt convins ca nu se va opri aici. Sarbu a testat doar piata. A provocat-o, a vrut sa vada ce parere au oamenii despre o asemenea nazbatie in care un manelist, Sorinel Pustiu, o debutanta, Monica Merisan, si un actor bun, Florin Calinescu, au reusit sa faca din rahat bici.

Sa zica altii daca e bine sau nu. Sa zica altii daca asistam la o manelizare a pietei media. Sa zica altii care cauta quality de ce Can Can si Click si-au facut propriul loc pe piata presei scrise, nestirbind audienta Libertatii. Sa zica altii de ce un post de nisa, Acasa, se afla in topul primelor 10 televiziuni din Romania. Sa zica altii de ce OTV are audientele pe care le are, cand nimeni nu se uita (toti spun asta) la acest post.

Donald Trump zicea deunazi ca, in afaceri, banii sunt o modalitate de a tine scorul.

In media, Sarbu e campion de multa vreme si cred ca va ramane inca mult timp de acum tot in frunte.

Copiii nevazatori si hipoacuzici din 28 de judete nu pot merge la scoala din cauza ca directiile judetene de asistenta sociala si protectia copilului nu au decontat la Primaria sectorului 2 banii cheltuiti pentru cazarea si masa acestor elevi, scrie NewsIn.

Sunt doar 350 de copii. Orbi si surzi. Dar copii ca oricare. Iar scoala unde invata ei, ma rog, unde ar trebui sa invete, e singura din sudul tarii pentru copii ca ei.

Or fi ei orbi si surzi, dar si noi suntem prosti ca nu luam atitudine vizavi de aceasta situatie.

Situatia celor 350 de copii se datoreaza lipsei de bun simt, durutului in cur si tupeului unor functionari nenorociti din Directiile de Protectie ale Copilului din judetele patriei, ale unor primari tampiti cum e Ontanu si a unor functionari guvernamentali balivernisti.

Aia de la directiile de protectie a copilului nu compenseaza platile (minore, credeti-ma, ceva de genul 1300 roni pe luna per copil), invocand nu stiu ce ordonanta. Asta in timp ce ei sparg sute de mii de lei pe delegatii, laptopuri si protocoale.

Aia de la minister zic ca platile cad in sarcina administratiilor locale si ca pe ei, cei care iau salarii babane si sparg bugetele pe tot felul de programe de protectie a copilului in care se tiparesc mii de afise cu firme prietene, nu ii intereseaza.

Aia din primarii, asa cum e si Ontanu, zic ca directiile judetene de protectie ale copilului trebuie sa le deconteze platile, fiindca ei nu mai au la buget nimic pentru copiii astia nenorociti. Sigur, pentru plata drumurilor si a bordurilor sunt destule sute de miliarde.

Iar copiii surzi si orbi nu mai zic nimic. Le e rusine ca sunt surzi si orbi. Si le e dor de scoala.

Ma uit la “Dansez pentru tine”. Raman 10 secunde, e povestea unei femei de 30 de ani, frumoasa si demna. Are o moima de 5 ani, un baietel cu parut lung, tuns cu breton si cu doua bomboane de ciocolata in ochi.

“- De ce ati venit la concurs?

- Am avut o copilarie nefericita, la casa de copii. Am avut o casnicie nefericita, cu un om care ma batea ingrozitor. Acum stau intr-o camera intr-un subsol, imi plateste chiria o familie, dar trebuie sa plec, caci m-au anuntat ca nici ei nu mai pot sa ma ajute. Vreau sa castig concursul ca sa ii asigur copilului meu o viata mai buna.”

La 6 luni, mama lui Alexa, cum ii spun eu tatalui meu, l-a aruncat la casa de copii. Acolo a trait pana la 18 ani, acolo a invatat carte, acolo a invatat ce e foamea, acolo a invatat ca e sarac si ca asa va fi mereu, acolo a invatat sa se invete cu putin. Asa a si ramas toata viata – un om iubitor de carte (o considera cea mai buna investitie), un om modest ca necesitati, un om care s-a multumit cu ce a primit de la viata, poate cateodata fara sa caute mai mult.

La 12 ani, dupa ce gustase din plin viata unei familii – chiar si cu o mama, dar alaturi de 4 frati mai handralai – mama lui Craciunica, cum ii zice in buletin mamei mele, a iesit intr-o dimineata in fata portii din satul ei si a vazut mirata o ambulanta. Niste straini au venit la ea, au luat-o pe sus si au dus-o.

Au dus-o la casa de copii. 

Acolo a invatat ca ceilalti copii trebuie sa devina familia ei, ca pe ei ii va vedea pana ii vor creste tatele, ca acolo va sta pana va putea sa fie libera sa faca ce vrea, pana va putea sa-si fie singura stapana. Acolo a plans uimita ca nu mai are pe nimeni, desi mama ei, invatatoare si pe ascuns poeta, parea s-o fi nascut ca sa ii fie alaturi pana la moarte. Dupa ce i-a trecut plansul, intr-un fel sau altul, s-a obisnuit. S-a obisnuit si cu mirosul de clor, si cu bocancii, si cu pumnii pe care ii impartea baietilor si cu viata de internat. S-a obisnuit sa se obisnuiasca cu faptul ca nu mai poate schimba ceva.

Parintii mei sunt un caz fericit. S-au intalnit acolo si, cumva, neintelesul destin i-a unit intr-o familie care, cum-necum, dureaza si azi. Ca doi mormoloci ponositi, au fost scosi in curtea vietii exact cand au implinit 18 ani. Statul roman, atunci, dar si acum, nu mai poate face nimic pentru asemenea oameni, cand ei devin majori (sic!).

Ei ies in lumea larga ca si cum ar iesi pentru prima oara in lume sau dupa ani grei de temnita – tematori, naivi, saraci, fara urma de rautate, frustrati, umili.

Sa zici ca esti de la casa de copii, atunci si acum, e la fel cum ai zice ca ai iesit de la parnaie.

De mana, mormoloci cu pantaloni de postav, si-au gasit un rost, asa cum au putut – tata a facut doua facultati, ambele terminate cu nota zece, mama a devenit asistenta medicala.

I-am vazut mai apoi pe toti. Cand au trecut anii. Ei, cei de la casa de copii, sunt ca o secta. O secta buna, secta iubirii neconditionate de semeni, secta sectantilor ce nu se judeca unii pe altii, chiar daca unii, acum ca au ajuns la 55 de ani, beau de sting, sunt ratati, fura sau sunt foarte saraci. Ei se iubesc in continuare, amintirile lor sunt mai sarate ca lacrimile mele. Se suna an de an, daca pot si daca mai au telefon fix, si isi ureaza Craciun Fericit si Paste Fericit. Iar cand nu pot sa sune, isi trimit vederi sau felicitari. Felicitari cu scrisul mare, de stilou, acum scris cu pixul, felicitari cu F-uri inflorate ca la abecedar.

(Odata l-am prins pe tata – si mi-am dat seama ca facea asta de multa vreme – furand mancare din frigider pentru un vechi prieten. Nu intelegi pentru moment, dar cand anii trec, te caci pe tine de emotie).

De-aia zic ca au avut noroc – fiindca pe ei nimeni nu ii invata sa se futa, sa iubeasca, sa prospere, sa doreasca, nu stie niciunul ce inseamna dragostea de parinte, asa ca ei o dau copiilor sau isi fac rost de ea cum se pricep. Si, de aceea, multe casnicii “mixte” se rateaza rau de tot – cei de la casa de copii arareori trec psihic de frustrarile ce le-au macinat ani de-a randul si inconstient sangele. Macar ai mei au ramas o familie.

Dar nici asta nu mai conteaza.

Am crescut in aceasta casa inconjurat de dragoste si de tot ce era omeneste posibil. Cu sangele fierbinte, a carui temperatura nu a scazut nici la 29 de ani, mi-am judecat adeseori parintii. Pentru vini reale sau inchipuite.  Pentru ca nu s-au bucurat mai mult de viata.

La 18 ani, m-am scos singur in curtea vietii. Era singura mea sansa ca sa devin, ca sa ii iert, ca sa ma iert, ca sa inteleg.

Privesc acum totul cu mai multa detasare, incrancenarea mea s-a mai topit. Am intrat in datul firii, le arat eu parintilor mei cum e viata. Atata cat o mai au.

Ei ma iubesc asa cum sunt, abia acum eu am aflat ca trebuie sa ii iubesc asa cum sunt, nu sa imi doresc sa iubesc niste parinti asa cum as fi vrut sa fie. Si asta e tot ce conteaza.

Lu’ tata nu ii va scoate nimeni cartile din cap. Le strange cu sarg, saliveaza dupa ele, e mort dupa ziare, de doi ani are blog (!). Mamei nu ii pot iesi copiii din sange. In fiecare dimineata, ii sar in cap intre 15 si 30 de plozi, care se agata de halat, de maneci, de par, doar-doar or ajunge sa o pupe pe Craciu. Craciu e singura care stie niste secrete senzationale – cum se termina povestea nu stiu care, cum se canta melodia nu stiu care. Numai Craciu ii poate adormi.

Ei sunt un caz fericit. Cu greutati si reprosuri, cu saracie si cu modestia aia imputita care nu iti mai iese din piele, ei au trait si vor trai pana la capatul vietii lor, cu implinirea datului firii – au facut o familie si doi copii.

Dar cu restul ce se intampla? Cu cei ce nu au acest noroc? Va spun eu. Nu se intampla nimic. Ca si acum 30 de ani, ei ies afara, in lumea noua, tot la 18 ani si tot fara sanse. Poate cu si mai putine sanse. De ei mi-e mila rau. O mila din aia de-ti taie burta, o mila de neputinta.

Nu conteaza daca esti sarac sau bogat, ca sa adopti un copil. Treci si peste reticenta ca e tigan (asta e, cacatul deloc politic corect de spus e ca orfelinatele s-au umplut de tigani). Am vazut copii tigani adoptati super reusiti. Mureai de ras sa vezi 3 prunci mai albi si un negrut, in bratele unui tata fara facultati si fite, dar radiind de bucurie! Erau ai lui. Copiii lui.

Iar daca esti bogat, nu fa ca vacile alea de vedete ce s-au strans recent la Bucuresti la o serata caritabila si au adoptat de la distanta un copil. Pisatul de copil nu se schimba de la distanta, bucuria unei note mari nu se simte de la departare!

Fa ca familia aia bogata din Cluj care, in ciuda averii si renumelui, nu s-a sfiit sa ia in adoptie un bebe. Am vazut-o recent pe doamna, nu conteaza numele, plimbandu-se cu copilul si mi-a venit sa ma duc sa o pup cu tot dragul si sa nu ii zic nimic.

Nu stiu ce sa va spun sa retineti din toate aceste ganduri. Nici ce sa simtiti.

Poate ar fi bine sa dati la o parte compasiunea. Sa inchideti subiectul in sufletul vostru ca si cum nu ati fi citit niciodata textul asta siropos.

Dar, de maine, tinand minte ce ati citit mai sus, sa ii tineti minte.

Ei sunt de la casa de copii si trebuie ajutati sa isi faca un loc in Casa de Oameni.